ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1156/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2757/17.03.2021 Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a VI-a Civilă, la data de 30.07.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 3020/2021 din data de 03.12.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională Poșta Română, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile de fond a promovat apel incident pârâtul A., solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și al respingerii acțiunii formulate de compania-reclamantă, ca fiind prescrisă.

Deopotrivă, împotriva sentinței civile de fond a promovat apel incident și pârâta B., prin care a solicitat admiterea excepției nulității cererii de chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 194 lit. c), lit. e), art. 196 și art. 200 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, anularea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea prescripției dreptului la acțiunea de recuperare a presupusului prejudiciu, precum și admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 1941/A din 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile incidente formulate de apelanții- pârâți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3020 din 3 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

A fost respins, ca rămas fără obiect, apelul formulat de reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost anulată sentința primei instanțe și, în rejudecare, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 1398,71 RON, cheltuieli de judecată și apelantului-pârât suma de 2189,60 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia nr. 2315 din 02 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020 a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1941/A din 13 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B., fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1070 din 11 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii introductive invocată de intimatul-apelant A..

A respins apelul principal promovat de apelanta- reclamantă Compania Națională Poșta Română împotriva sentinței civile nr. 3020/03.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

A respins apelurile incidente promovate de apelanții- pârâți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3020/03.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.

Criticând hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în accepțiunea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit, Curtea de Apel București a reținut faptul că nu s-a făcut dovada culpei pârâților, în contextul în care, cu autoritate de lucru judecat, a fost stabilită, pe cale judecătorească, nelegalitatea respectivei decizii de concediere, cu consecința reintegrării salariatei C. și plata către aceasta, cu titlu de despăgubiri a unei sume egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul în cauză, în condițiile art. 80 alin. (1) Codul muncii.

A susținut recurenta-reclamantă că, în ceea ce îl privește pe intimatul A., semnarea deciziei de concediere privind-o pe salariata C., decizie anulată în condițiile art. 80 Codul muncii, naște automat în sarcina intimatului pârât o prezumție irefragabilă de culpă în exercitarea mandatului deținut și nu o încălcare scuzabilă a unei obligații de mijloace pretins a constitui conținutul juridic al contractului de mandat.

În considerarea caracterului profesional al mandatului exercitat, prezumția de culpă instituită de dispozițiile art. 1548 C. civ. se impune a fi reținută cu necesitate, aspect care demonstrează întrunirea in cauza a motivului de recurs instituit de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunțarea unei soluții judecătorești cu aplicarea greșita a normelor de drept material.

În egală măsură, în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă B., nedispunerea unor măsuri de reîntregire a patrimoniului societății afectat de plata despăgubirii către salariata C. și, totodată, nedispunerea unor demersuri de identificare a persoanelor care se fac vinovate de concedierea nelegală a respectivei salariate reprezintă încălcări ale contractului de mandat încheiat cu societatea, mecanismul de antrenare a răspunderii contractuale aplicându-se mutatis mutandis și în ceea ce o privește pe această intimată.

Contrar raționamentului instanței de apel recurenta a arătat că directorul general este reprezentantul legal al societății și că, în aceasta calitate, semnează în numele societății toate documentele care angajează juridic societatea în calitate de angajator, fără ca această calitate de director general să îl transforme în angajator și fără ca această calitate de director general să îl poată exonera de consecințele produse în planul dreptului în cazul unei concedieri nelegale urmate de o reintegrare a salariatului în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în considerarea obligației generale de administrare a societății, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 143 și art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, antrenarea răspunderii contractuale a celor doi intimați-pârâți, pentru faptele reținute în sarcina fiecăruia dintre aceștia se impune cu necesitate, din materialul probator administrat în cauză reieșind cu evidență faptul că toate elementele constitutive ale instituției răspunderii civile contractuale sunt dovedite. Astfel, sub aspectul naturii juridice a răspunderii, solicită a se observa că, în ceea ce îi privește pe pârâți, aceștia au încheiat cu societatea contracte de mandat în baza cărora au condus societatea, respectiv au îndeplinit sau ar fi trebuit să îndeplinească toate actele necesare conducerii societății și îndeplinirii obiectului de activitate al acesteia.

În recursul său, întemeiat pe pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât A. a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

O primă critică a deciziei recurate, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanța de apel a răspuns excepției inadmisibilității invocată de către recurentul-pârât în apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, ca motiv de apel de ordine publică.

Astfel, acesta a susținut că instanța de apel nu a răspuns problemei de drept invocată de către recurentul-pârât, ci unor alte probleme juridice (existența sau nu a mandatului directorului general și chestiunea ratificării mandatului prin Hotărârea A.G.A. nr. 23/23.08.2023, care erau deja soluționate prin decizia ICCJ nr. 2315/02.11.2023).

Procedând astfel, recurentul-pârât susține că instanța de apel a oferit o motivare inexactă, motiv pentru care se impune casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O a doua critică invocată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează modalitatea greșită în care instanța de apel a aplicat art. 155 din Legea nr. 31/1990, art. 1311 și art. 1312 din C. civ.

În opinia recurentului, ceea ce ar putea face obiectul unei ratificări este numai lipsa unui mandat, nu și lipsa unei alte hotărâri AGA de aprobare a atragerii răspunderii, conform art. 155 alin. (1) LSC.

Ca atare, simpla ratificare de către AGA a prezentei acțiuni, cât timp lipsește hotărârea prevăzută de art. 155 alin. (1) LSC de aprobare a atragerii răspunderii, este, în opinia recurentului, lipsită de orice sens și de orice substanță din punct de juridic, neputând avea o existență de sine stătătoare.

Cum însă Înalta Curte deja statuase prin decizia de casare nr. 2315/02.11.2023 că în ceea ce privește desemnarea persoanei care să promoveze acțiunea, Hotărârea AGA nr. 23/23.08.2023 îndeplinește condiția impusă prin art. 155 alin. (2) LSC, o eventuală lipsă a dovezii calității de reprezentant, a fost acoperită prin ratificare, aceasta fiind, în opinia recurentului-pârât, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 și aplicarea corectă a art. 1311-1312 C. civ.

Prin recursul suplimentar înaintat la dosar în termenul procedural, recurentul-pârât a susținut că o critică suplimentară a deciziei recurate, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274, ale art. 275 din Codul Muncii și ale art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, termenul de 3 ani începe să curgă - ca moment obiectiv - de la data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, moment care coincide cu pronunțarea sentinței civile nr. 1385/10.04.2017 de către Tribunalul Prahova, deoarece raportat la dispozițiile art. 274 din Codul Muncii, hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept.

Din redactarea art. 275 din Codul Muncii se înțelege că dispozițiile acestuia se completează cu cele ale C. proc. civ., doar în cazul în care legea specială (în acest caz, Codul Muncii), nu conține prevederi speciale.

Or, art. 274 din Codul Muncii este o prevedere specială, derogatorie de la dreptul comun, înlăturând astfel de la aplicare dispozițiile generale cuprinse în art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Pârâta B. a formulat recurs incident, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și, în rejudecare: în principal, admiterea excepției inadmisibilității și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă; în subsidiar, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă.

Aceasta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că în mod greșit Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a interpretării deficitarr a dispozițiilor art. 1.311 și 1.312 C. civ., raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În opinia sa, atâta timp cât nu a existat o hotărâre prealabilă neconformă, nu se poate susține că manifestarea de voință s-a acoperit prin ratificare.

Recurenta-pârâtă a susținut și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1311 și art. 1.512 C. civ., a art. 2.528 alin. (1) C. civ., a art. 274 și a art. 275 din Codul muncii și a art. 468 alin (5) C. proc. civ., arătând că, chiar și în situația în care Hotărârea A.G.A. nr. 3/23.08.2023 ar reprezenta o ratificare, în sensul dispozițiilor art. 1309 C. civ., instanța a ignorat aplicarea dispozițiilor art. 1312 din C. civ., care stabilesc că ratificarea are caracter retroactiv fără a afecta drepturile dobândite de terți între timp.

Raportat la prevederile art. 274 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 2.528 C. civ., rezultă că dreptul la acțiune se naște la momentul pronunțării hotărârii instanței de fond, întrucât aceasta este executorie și, fiind executorie, păgubitul cunoaște de la acel moment atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Fiind în prezența unei excepții prevăzute într-o lege specială, dispozițiile art. 468 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, în sensul în care nici termenul de apel și nici exercitarea apelului nu suspendă executarea.

Așa fiind, recurenta-pârâtă susține că, în speță, debutul termenului de prescripție este marcat de momentul pronunțării sentinței civile nr. 1385 de către Tribunalul Prahova în litigiul de muncă, respectiv la data de 10.04.2017. Având în vedere că acțiunea a fost introdusă în data de 16.10.2020 și că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 10.04.2020, în opinia sa dreptul la acțiune era prescris, instanța de apel respingând în mod eronat excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă.

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ "POȘTA ROMÂNĂ" S.A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 143 și a celor ale art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, arătând că potrivit obligațiilor asumate prin contractele de mandat, cei doi pârâți, directori generali ai societății, sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

Ca urmare a anulării de către instanță a deciziei de concediere, în opinia recurentei se naște automat o prezumție irefragabilă de culpă în exercitarea mandatului deținut și nu o încălcare scuzabilă a unei obligații de mijloace.

Analizând această critică, Înalta Curte observă că instanțele de fond au analizat fapta ilicită constând în emiterea deciziei de concediere, clauzele contractelor de mandat încheiate între părți și natura obligațiilor asumate de pârâți în temeiul acestora, concluzionând că aceștia au depus toate diligențele pentru ca decizia de concediere să corespundă cerințelor legale, obligația ce le revenea fiind una de mijloace.

Acest context factual care a determinat instanțele de fond să stabilească lipsa unei culpe a pârâților pentru angajarea răspunderii patrimoniale nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, criticile recurentei fiind subsumate unor motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Verificând însă legalitatea sentinței prin raportare la normele materiale pretins a fi fost încălcate, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate, dispozițiile art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 referitoare la răspunderea directorilor în privința măsurilor aferente conducerii societății fiind respectate.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, pentru angajarea acestei răspunderi nu este suficientă depunerea hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere, ci revine instanței sarcina de a stabili în concret în ce măsură poate fi reținută o culpă a directorului în exercitarea atribuțiilor care îi reveneau în temeiul contractului de mandat.

Se mai impune a fi notat că prezumția de culpă prevăzută de art. 1548 C. civ., la care recurenta face referire este una relativă, prin administrarea probatoriului putând fi făcută dovada contrară.

Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât A., prin primul memoriu de recurs înaintat la dosar, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia.

Deși întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de pct. 6 este invocat formal, fără a fi dezvoltate în concret critici de nelegalitate a deciziei recurate în sensul acestui motiv de casare.

Astfel, deși motivul de casare prevăzut de acest text se referă la hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde numai motive contradictorii ori străine de natura cauzei, recurentul-pârât s-a rezumat la a susține că instanța de apel nu a răspuns problemei de drept invocate de către acesta, ci unor alte probleme juridice.

Or, o asemenea critică este invocată formal și nu poate fi analizată, câtă vreme aduce în discuție, fragmentat, argumente ale deciziei recurate, nefiind, astfel, aptă a fi încadrată în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, a art. 1311 și a art. 1312 C. civ., susținând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, deoarece nu este îndeplinită condiția prealabilă obligatorie a existenței unei hotărâri A.G.A. de aprobare a atragerii răspunderii foștilor directori.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte constată că este vădit nefondată în raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Astfel, prin decizia din apel din primul ciclu procesual s-a reținut excepția lipsei calității procesuale active întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri a adunării generale a acționarilor care să decidă acționarea în justiție, astfel cu prevede art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În recurs, prin decizia nr. 2315/02.11.2023, casând decizia din apel, Înalta Curte a stabilit că în mod greșit instanța a apreciat că lipsa hotărârii adunării generale în sensul formulării acțiunii în răspundere împotriva directorilor determină o lipsă a calității procesuale active, în realitate fiind o excepție a lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii. S-a mai reținut că, prin depunerea în recurs a Hotărârii AGA nr. 23/23.08.2023, pe lângă limitele generale conferite directorului general, în calitate de reprezentant legal al societății, Adunarea Generală a Acționarilor a înțeles să ratifice actul juridic de dispoziție reprezentat de formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiunea în răspundere formulată în baza contractelor de mandat încheiate de recurenta-reclamantă și intimații-pârâți.

Prin urmare, prin decizia de casare nu s-a tranșat doar chestiunea ratificării mandatului directorului general de a semna acțiunea, ci și îndeplinirea condiției privind inițierea acțiunii prin manifestarea de voință a adunării generale.

Ca atare, criticile aduse de recurentul-pârât în această privință nu mai pot fi analizate în prezentul recurs, fiind tranșate definitiv în primul ciclu procesual.

Cealaltă critică formulată de recurentul-pârât A. prin memoriul suplimentar de recurs aduce în discuție soluția și considerentele instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, fiind invocată încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., a art. 274 și a art. 275 din Codul muncii, a art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, decizia din apel fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, obligația de plată a despăgubirilor acordate de instanța de judecată, în temeiul art. 80 Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul și culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației stabilite în sarcina acestuia.

Așadar, față de un terț, cum sunt pârâții din prezenta cauză, termenul de prescripție nu poate curge decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, și nu de la momentul pronunțării sentinței de fond, art. 274 din Codul muncii, potrivit căruia hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, fiind incident doar în materia conflictelor de muncă, iar nu a răspunderii pentru eventualele prejudicii cauzate.

În ce privește recursul incident formulat de pârâta B., Înalta Curte constată că acesta este identic cu recursul declarat de recurentul-pârât și supune analizei aceleași aspecte, privind inadmisibilitatea acțiunii și formularea acesteia după împlinirea termenului de prescripție, critici care sunt nefondate, pentru considerentele reținute mai sus.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursurilor sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile principale și recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile principale declarate de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ "POȘTA ROMÂNĂ" S.A. și de pârâtul A. și recursul incident declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1070 din 11 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.