ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1354/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.07.2021, sub nr. x/2021, reclamanta C.N. Poșta Română S.A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților A. și B., la plata prejudiciului în cuantum de 100.407 RON, actualizat cu dobânda legală, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data acoperirii integrale a acestuia, astfel cum acest prejudiciu a fost constatat de Curtea de Conturi prin decizia nr. 1/05.03.2020 și de organele interne de control prin Nota de prezentare nr. 101.10/249/01.09.2020, în urma cercetărilor efectuate pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. II.6 din Decizia Curții de Conturi nr. 1/2020.

Prin sentința civilă nr. 151 din 25 ianuarie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N. Poșta Română S.A. în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta C.N. Poșta Română S.A., solicitând anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 10.08.2023, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleași instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., solicitând casarea deciziei civile nr. 1727/A din 17 noiembrie 2023, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecare Curții de Apel București.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 476 din C. proc. civ., în sensul că s-a pronunțat pe un motiv de apel care nu a fost avut în vedere de către apelanta-reclamantă la momentul formulării apelului și nici nu a făcut obiectul judecății instanței de fond.

În opinia autoarei recursului, faptul că apelanta a menționat în fața primei instanțe că "ar fi de o problemă de reprezentare" nu echivalează cu o solicitare clară din partea intimatei-reclamante prin care să învestească tribunalul cu încadrarea corectă a unei excepții.

Menționează recurenta-pârâtă că instanța de apel este limitată la analiza motivelor de apel invocate în cerere și la respectarea principiului disponibilității în funcție de motivele invocate în fața instanței de fond.

Potrivit recurentei-pârâte, o dovadă a faptului că instanța de apel s-a pronunțat pe de un motiv de apel care nu a făcut obiectul nici a judecății în fața instanței de fond și nici a apelului o reprezintă temeiul de drept invocat odată cu "ratificarea", respectiv art. 1311 din C. civ.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că motivele de invalidare a sentinței civile depășesc limitele apelului și a judecății în fond, ba chiar le contrazic, și se bazează pe înscrisuri rezultate ulterior apelului, realizate pro-causa și pe temeiuri de drept care nu au fost invocate în fața instanței de fond și nici în cererea de apel.

Circumscris motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 și art. 1311 din C. civ.

Menționează că instanța de apel nu a avut în vedere că, potrivit legii, dreptul de a decide și de a promova acțiunea în răspunderea directorilor revine AGA, chiar dacă persoana prin care se exercită acest drept este societatea.

În opinia sa, Tribunalul București a aplicat corect dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 și a constatat că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă fără a exista o decizie AGA prin care să se decidă asupra promovării prezentei acțiuni în răspunderea directorilor și fără a i se da mandat directorului general de a exercita acțiunea în fața instanțelor, în numele AGA.

Raportându-se la specificul dreptului societar, consideră recurenta-pârâtă că decizia AGA de a promova acțiunea în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi ratificată, întrucât pe de o parte, acțiunea civilă nu reprezintă un contract, ci un act procedural care se supune unor reguli stricte iar, pe de altă parte, dreptul de a decide promovarea acțiunii în răspunderea directorilor este un drept intuitu personae, fiind atribuit exclusiv AGA, astfel încât nu poate fi nici mandatat și nici ratificat ulterior.

Consideră că, potrivit dispozițiilor art. 1311 din C. civ., condiția esențială este ca mandatarului să i se poată mandata, conform legii, dreptul de a încheia un contract.

Contrar susținerilor instanței de apel, recurenta-pârâtă apreciază că invocarea dispozițiilor art. 1311 din C. civ. nu poate fi considerată ca fiind "doar apărare", dat fiind faptul că acest temei a fost invocat la primul termen de judecată, iar argumentele instanței față de acest temei de drept sunt străine de temeiul de drept invocat în apel.

În raport de aceste considerente, a apreciat recurenta-pârâtă că în speță este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, consideră că decizia AGA de a promova acțiunea nu poate fi retroactivă, întrucât nici convocarea, nici cvorumul, nici deliberarea și nici decizia nu pot fi retroactive, nu pot fi validate retroactiv.

Mai mult, consideră recurenta-pârâtă că demersul reclamantei este în zadar față de dispozițiile art. 1312 din C. civ., pe care le evocă.

Din această perspectivă, consideră că dreptul dobândit este curgerea timpului (pasivitatea apelantei) astfel încât, dacă ar fi existat o Hotărâre AGA prin care să se decidă promovarea acțiunii la data de 23.08.2023 (când se pretinde că s-ar fi dat o astfel de hotărâre), acțiunea formulată în data de 15.07.2021 raportat la o faptă din 2018 ar fi prescrisă în 2023, iar instanța de apel sau cea de recurs, ar trebui să stabilească în ce măsură s-ar putea realiza o eventuală rejudecare.

În drept, au fost invocate dispozițiile C. proc. civ., ale C. civ. și cele ale Legii nr. 31/1990.

În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea depusă în data de 08.04.2024 (data poștei), intimata-reclamantă Compania Națională Poșta Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-reclamantă a susținut, în esență, că susținerile apelantei-pârâte potrivit cărora greșita calificare a lipsei hotărârii AGA nu a constituit motiv de apel sunt lipsite de suport real, întrucât prima critică adusă sentinței vizează greșita respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale active.

Mai precizează intimata-reclamantă că instanța de apel a admis apelul nu pentru că a fost depusă hotărârea AGA nr. 23/2023, ci pentru că a considerat că lipsa hotărârii AGA antamează în plan procesual lipsa calității procesuale active, sens în care prima instanță că era obligată să verifice și să ceară mandatul dat de AGA în promovarea acțiunii, acordând în acest sens un termen scurt.

Totodată, în opinia sa, prin referire la instituția ratificării, instanța de apel nu a făcut o motivare străină de natura pricinii, ci și-a exprimat punctul de vedere cu privire la un înscris depus în apărare, fără ca soluția instanței și motivarea soluției să se raporteze la instituția ratificării, dat fiind faptul că ratificarea nu făcea obiectul controlului de legalitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 205 din C. proc. civ.

Analizând actele dosarului și decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai din prisma conformității sale cu regulile de drept materiale și/sau procesual.

Observă Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta C.N. Poșta Română a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților A. și B. plata prejudiciului în cuantum de 100.407 RON, actualizat cu dobânda legală, calculat de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data acoperirii integrale a acestuia, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul societății, prin concedierea nelegală a salariatului C..

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, apreciind că nu este justificată formularea unei acțiuni în răspundere în absența unui mandat acordat de Adunarea generală în condițiile arătate de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a considerat că în cauză nu este o problemă de calitate procesuală activă, ci de reprezentare, astfel încât, confirmând motivul de apel ce vizează greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Reține Înalta Curte că recurenta-pârâtă a invocat trei motive de casare, respectiv, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a reclamat faptul că argumentele instanței de apel întemeiate pe dispozițiile art. 1311 din C. civ. sunt străine de temeiul de drept invocat în apel.

Se observă că această critică a fost formulată în mod formal, întrucât recurenta-pârâtă nu a argumentat-o, context în care Înalta Curte se află în imposibilitate de a realiza un examen efectiv al criticii formulate, socotind-o, în consecință, nefondată.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului consacrat de prevederile art. 476 din C. proc. civ., în sensul că s-a pronunțat pe un real motiv de apel, motiv ce nu a fost avut în vedere de apelanta-reclamantă și nici nu a făcut obiectul judecății instanței de fond. În concret, reclamă recurenta-pârâtă că printre criticile formulate în cuprinsul cererii de apel, reclamanta nu a invocat nici greșita calificare a excepției și nici instituția ratificării prevăzute de art. 1311 din C. civ.

Înalta Curte găsește acest motiv de recurs neîntemeiat și, în consecință, îl va respinge.

În acest sens, notează Înalta Curte că, potrivit dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept; în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Subliniază instanța supremă și că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant. Însă, în stabilirea întinderii devoluțiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Reiese, așadar, că și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, art. 477 din C. proc. civ. statuând în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. De asemenea, devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâta A. și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin apelul declarat, reclamanta a susținut că prima instanța, în mod greșit, a admis excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, invocată de intimata-pârâta A. și a soluționat cauza fără dezlegarea fondului, respingând acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În acest sens, a arătat că instanța fondului a făcut o gravă confuzie între lipsa calității de reprezentant a semnatarului acțiunii, prin lipsa depunerii mandatului ad litem în promovarea acțiunii pendinte și lipsa calității procesuale active, două excepții distincte.

Observă Înalta Curte că excepția lipsei calității de reprezentant nu reprezintă o cerere nouă formulată în apel, ci o apărare față de excepția ridicată de pârâta A.. Art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a coroborat cererea de chemare în judecată cu întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă și cu notele scrise depuse de ambele părți la data de 10 ianuarie 2023 și a apreciat că apelanta-reclamanta nu a formulat o pretenție nouă în sensul art. 478 din C. proc. civ.

Mai mult decât atât, curtea de apel a avut în vedere chiar distincția expusă de prima instanță în legătură cu excepția lipsei procesuale active și excepția lipsei calității de reprezentant.

Nici alegațiile autoarei căii de atac potrivit cărora instanța de apel s-a pronunțat pe un real motiv de apel în momentul când a făcut trimitere la posibilitatea ratificării cererii de chemare în judecată prin depunerea Hotărârii nr. 23/23.08.2023 emisă de Adunarea Generală Ordinară a acționarilor societății apelante nu pot fi reținute, întrucât examinarea înscrisurilor din dosar relevă că argumentele invocate au vizat obligația instanței de a acorda un termen în condițiile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când se pune în discuție lipsa dovezii calității de reprezentant.

Prin urmare, observă Înalta Curte că în apel a avut loc o nouă judecată, instanța analizând, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., tot ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, fără a schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și fără a primi pretenții noi.

Ca atare, în raport de prevederile procedurale arătate mai sus, Înalta Curte reține că instanța de apel a soluționat pricina cu respectarea limitelor devoluțiunii și a art. 476-478 C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. să nu poată fi reținut.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reclamat faptul că instanța de apel făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 și art. 1311 din C. civ.

Circumstanțiind critica, a menționat că instanța de apel a confundat dreptul de a decide formularea prezentei acțiunii dat de lege în competența exclusivă a AGA, prevăzut de art. 155 alin. (1), cu dreptul AGA de a numi mandatarul care va exercita acțiunea în justiție, prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol.

În opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că titularul dreptului de a promova acțiunea este Adunarea Generală, chiar dacă se va face în numele societății.

De asemenea, a susținut că, potrivit specificului dreptului societar, decizia AGA de a promova acțiunea în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi ratificată, întrucât, pe de o parte, în cauză nu se poate vorbi despre încheierea unui contract, iar, pe de altă parte, dreptul de a promova acțiunea nu poate fi mandatat. Mai mult, a susținut recurenta-pârâtă că decizia AGA de a promova acțiunea nu poate fi retroactivă.

În fine, evidențiază recurenta-pârâtă că, în eventualitatea reținerii dispozițiilor art. 1311 din C. civ., ar deveni incident art. 1312 din C. civ.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al unei societății comerciale, fiind formată din totalitatea acționarilor societății și concentrând voința socială. Potrivit legii, adunarea generală decide în toate problemele esențiale ale activității societății, fiind organul de conducere al societății. Această prerogativă nu se juxtapune atributului exclusiv aparținând persoanei juridice de a sta în justiție în nume propriu, fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 209 din C. civ. (1) persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor; (2) au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică și gramaticală a textului este aceea că titular al capacității de exercițiu este însăși persoana juridică, subiect distinct de drept, iar punerea în valoare a acestei capacități se realizează prin organele sale de conducere. Acest atribut este recunoscut doar în puterea și la dispoziția persoanei juridice în considerarea atributelor inexorabile aparținând personalității juridice atribuite societății.

În opina instanței supreme, adunarea generală nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși, dreptul conferit în mod expres de art. 155 alin. (1) din Legea societăților fiind acela de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale și neavând semnificația atribuirii adunării generale de competențe pe plan procesual civil.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte observă că argumentele reținute de instanța de apel vizează calificarea lipsei hotărârii adunării generale a acționarilor, în sensul formulării acțiunii în răspundere împotriva foștilor directori, nu ca o cerință de admisibilitate a acțiunii, ci ca o problemă de reprezentare, situație față de care a apreciat că se impune analizarea cu prioritate a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor, membrilor directoratului și consiliului de supraveghere din cadrul societăților pe acțiuni, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale. Conform dispozițiilor art. 155 alin. (2) din aceeași lege, adunarea generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Înalta Curte relevă că art. 155 alin. (1) și (2) din Legea societăților nr. 31/1990 conține reglementarea unor condiții în care acțiunea în răspundere poate fi demarată, în sensul că atribuie dreptul de acționare a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului de supraveghere în competența adunării generale a acționarilor. Acest drept include prerogativa de decizie a introducerii acțiunii în justiție, având unicul obiect de angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.

Înalta Curte apreciază că adoptarea de către AGA a unei hotărâri în vederea autorizării inițierii demersului judiciar, prealabil introducerii acțiunii, reprezintă o condiție de introducere a acțiunii în atragerea răspunderii, și vizează, în plan procesual, capacitatea procesuală de exercițiu, astfel cum este reglementată de art. 57 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, se apreciază că în mod greșit instanța de apel a considerat că lipsa hotărârii adunării generale a acționarilor determină o lipsă de a dovezii calității de reprezentant, textul art. 155 din Legea nr. 31/1990 neputând fi interpretat în sensul unui mandat special în raport de obiectul concret al cererii de chemare în judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (1) din C. proc. civ. cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, iar potrivit alin. (2) partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.

Ca atare, capacitatea procesuală de exercițiu este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a valorifica acest drept în justiție. Cu alte cuvinte, capacitatea de exercițiu nu este una din condițiile pentru a fi parte în proces, ci doar o condiție pentru a exercita acțiunea civilă.

În speță, dispozițiile art. 57 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate din perspectiva dispozițiilor art. 209 din C. civ., astfel încât persoanele juridice își exercită drepturile și își asumă obligațiile în plan procesual în scopul valorificării în justiție a dreptului sau interesului în legătură cu care s-a născut litigiul, voința juridică exprimându-se prin organele de administrare.

În litigiile având ca obiect antrenarea răspunderii directorilor întemeiată pe prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990, capacitatea de exercițiu este condiționată de hotărârea adunării generale de autorizare a acțiunii, persoanele juridice neputând exercita drepturi care excedează scopului edictat de norma legală indicată.

Prin urmare, lipsa hotărârii adunării generale în vederea introducerii acțiunii în atragerea răspunderii administratorului (directorului general) pune în imposibilitate instanța de judecată de a verifica condițiile de exercitare a drepturilor procesuale.

Cu alte cuvinte, adoptarea hotărârii adunării generale în vederea introducerii acțiunii în atragerea răspunderii directorului reprezintă autorizarea organului decizional, respectiv adunarea generală a acționarilor, în vederea inițierii demersului judiciar, privit ca un act de dispoziție. Astfel, lipsa hotărârii adunării generale echivalează cu lipsa capacității procesuale de exercițiu a persoanei juridice, devenind aplicabile dispozițiile art. 57 alin. (4) din C. proc. civ.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice nu se confundă cu calitatea procesuală activă, care, potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății și presupune titlul în virtutea căruia o persoană exercită acțiunea în justiție, puterea de a acționa în justiție, justificată printr-un interes personal și direct.

Capacitatea de exercițiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deși aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanților săi legali; astfel, începutul capacității de exercițiu este situat în timp la momentul înființării persoanei juridice - odată cu dobândirea capacității de folosință, și doar realizarea ei efectivă este condiționată, în practică, de desemnarea persoanelor învestite cu atribuții de conducere.

Din situația de fapt reținută de instanțele de fond rezultă că acțiunea a fost demarată de directorul general al societății, în baza calității acestuia de reprezentant, în absența unei hotărâri generale de aprobare, abia în etapa apelului fiind depusă Hotărârea nr. 23/23.08.2023 emisă de Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor societății apelante, prin care s-a aprobat ratificarea tuturor acțiunilor promovate de către societate în vederea recuperării prejudiciilor constatate prin Decizia nr. 1/05.03.2020, Decizia nr. III/2022 și prin Dispoziția obligatorie nr. 230724/03.04.2015.

Prin raportare la dispozițiile art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte, instanța supremă reține că sancțiunea lipsei capacității de exercițiu este nulitatea relativă a actelor de procedură îndeplinite.

În aceste condiții, notează Înalta Curte că lipsa capacității procesuale de exercițiu se invocă în cursul procesului civil pe cale de excepție.

Anularea din această materie suportă însă o limitare temporală, instanța fiind obligată să dea termen de judecată în interiorul căruia reprezentantul va putea ratifica ori nu actele făcute cu nesocotirea condiției capacității de exercițiu.

Ca atare, deși instanța supremă consideră a fi eronate considerentele pe care instanța de apel și-a fundamentat decizia recurată, aceasta va fi însă menținută pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Neregularitatea relevată cu privire la decizia din apel nu determină nelegalitatea acesteia din perspectiva aplicării normelor de drept prevăzute de art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., urmând a fi înlocuite acele considerente care sunt aparent contradictorii cu cele din prezenta decizie.

Notează instanța supremă că neregularitatea deciziei recurate nu poate conduce la anularea acesteia întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Conform art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să acorde un nou termen de judecată în vederea confirmării totale sau parțiale a actului respectiv.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel, atunci când a admis apelul formulat și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, a avut în vedere dispozițiile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., ce reglementează o situație similară dispozițiilor art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., având aceleași consecințe juridice, respectiv amânarea judecății și acordarea unui termen de judecată, pentru a da posibilitatea părții să facă dovada, astfel că este înlăturată orice vătămare produsă de raționamentul care a fundamentat soluția instanței de apel.

Reținând argumentele expuse pe larg în cadrul analizei recursului declarat de către recurenta-pârâta A., Înalta Curte apreciază soluția de admitere a apelului formulat apelanta Compania Națională Poșta Româna și trimiterea cauzei pentru judecare aceleiași instanțe ca fiind legală, însă pentru considerentele expuse pe larg de instanța de recurs, fără a îmbrățișa argumentația instanței de apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține că referirile recurentei-pârâte cu privire la instituția ratificării prevăzută de art. 1311 din C. civ. nu prezintă relevanță în cauză, întrucât dispozițiile indicate sunt aplicabile în materia reprezentării și nu privesc excepția lipsei capacității de exercițiu.

Ținând seama de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2024.