ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 603/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.518, art. 1.523, art. 2.009-2.013, art. 2.018, art. 2.019 C. civ., ale art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., O.G. nr. 119/1999, Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea de ședință din 8 februarie 2023, după ce a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți prin întâmpinările formulate, prima instanță a calificat lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor, prin care să se fi dispus atragerea răspunderii administratorilor, ca fiind o problemă de admisibilitate, nu una privind calitatea procesuală activă, și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 155 și ale art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 551 din 8 martie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 26 iunie 2024, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acțiunea fiind respinsă ca atare.

De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata către pârâți a sumelor de 162.542,94 RON și de 1.000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, defalcate conform dispozitivului sentinței.

Prin decizia civilă nr. 513 din 27 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei, aceasta fiind obligată la plata către intimații-pârâți menționați în dispozitivul deciziei a sumei de 52.367,98 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 248 C. proc. civ. privind ordinea de soluționare a excepțiilor, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii formulate, s-a arătat că excepțiile de procedură se soluționează înaintea celor de fond, iar prerogativa judecătorului de a stabili ordinea lor de soluționare, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ., nu are în vedere ipoteza de la alin. (1) al aceluiași articol.

Astfel, odată invocată necesitatea adoptării unei hotărâri de către Adunarea generală a acționarilor, pentru promovarea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a administratorilor, instanța era obligată să verifice existența mandatului ad litem acordat persoanei semnatare a cererii de chemare în judecată, fiind o problemă de reprezentare procesuală, care antamează nulitatea necondiționată și se verifică cu prioritate, conform dispozițiilor art. 196 raportat la art. 176 pct. 2 C. proc. civ.

Așadar, contrar celor reținute în apel, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant trebuia soluționată înaintea excepției inadmisibilității, întrucât mai întâi se verifică existența mandatului, și ulterior, dacă limitele sale au fost respectate sau depășite, în contextul în care în cauză se invocase exceptarea, prin dispozițiile actului constitutiv, de la prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Suplimentar, autoarea recursului a argumentat că însăși calificarea excepției a determinat încălcarea normelor de procedură, deoarece, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să califice excepția invocată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, ca fiind excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei, iar nu o chestiune de admisibilitate a acțiunii, cum în mod greșit s-a reținut.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara căii de atac a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.311 C. civ. raportat la art. 57 alin. (2) și (4) C. proc. civ., susținând că lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor se transpune în lipsa capacității de exercițiu pentru exercitarea acțiunii, context în care se impunea acordarea unui termen de judecată în vederea confirmării actului de procedură.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare a vizat aplicarea eronată a prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, arătând că această normă de ordine privată nu a fost interpretată sistematic prin raportare la dispozițiile art. 113 lit. a), d), e), g), h), i), i)

1

), j), k), l) și m), art. 114 alin. (1), art. 142 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În final, s-a susținut că prin dispozițiile art. 19 alin. (10) lit. d) din actul constitutiv s-a derogat de la prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Intimații-pârâți F., L., M. și K. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a invocat nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., apreciind că autoarea căii de atac a invocat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., rezumându-se la reluarea argumentelor expuse în etapa apelului. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți I., E., G., B., H. și J. au invocat excepția netimbrării recursului și excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante în promovarea căii de atac, cu referire numai la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Pe fondul căii extraordinare de atac, au solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate de intimatul-pârât C. prin întâmpinare au fost în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

La termenul din 25 martie 2025, recurenta-reclamantă a depus, în ședință publică, concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate pe fondul cauzei de către intimații-pârâți.

La același termen de judecată, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, reținând că excepția lipsei de interes va fi analizată odată cu fondul căii extraordinare de atac, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii, și, după dezbaterea cererii de recurs, a reținut cauza în pronunțare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea cadrului obiectiv al litigiului dedus judecății, definitoriu pentru stabilirea parametrilor relevanți în funcție de care se va analiza legalitatea hotărârii atacate.

În cauză, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. a dedus judecății o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților persoane fizice la plata prejudiciului cauzat societății, ca urmare a acordării drepturilor salariale, cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013.

Apărările pârâților s-au concentrat pe lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor, prin care să se fi luat decizia atragerii răspunderii lor patrimoniale, aspect pe care l-au încadrat în mod diferit, fie ca fiind excepția prematurității acțiunii, fie excepția inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active sau excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii, dispozițiile legale pretins nesocotite fiind aceleași, respectiv art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În aceste condiții, prima instanță și-a exercitat prerogativa recunoscută de lege și a calificat lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor ca fiind o chestiune de admisibilitate a acțiunii, pe care, consecutiv admiterii excepției corespunzătoare, a respins-o ca atare, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 155 alin. (1) din legea societăților.

Calea ordinară de atac formulată de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe a vizat inclusiv acest aspect, iar curtea de apel a expus un raționament propriu prin care a validat soluția pronunțată de tribunal, menținând interpretarea conform căreia lipsa actului emis de organul de conducere al societății reclamante a fost calificată în mod corect ca fiind excepția inadmisibilității, care, în concurs cu celelalte excepții invocate, se soluționează cu prioritate.

În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri constând în hotărârea nr. 23 din 23 august 2023, prin care Adunarea generală ordinară a acționarilor a hotărât ratificarea tuturor acțiunilor promovate de COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., în vederea recuperării prejudiciilor.

Recursul declarat în cauză a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., decizia atacată fiind criticată atât pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cât și pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul motivului de recurs privind nesocotirea normelor de procedură, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., derivată din stabilirea greșită a ordinii de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, ulterior calificării lipsei hotărârii organului de conducere.

Critica este întemeiată, dar argumentele aduse în susținerea ei nu pot coexista din punct de vedere logico-juridic, întrucât același fapt, respectiv lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor, nu poate face obiectul a două excepții diferite.

În susținerea acestei critici, s-a argumentat, pe de o parte, faptul că în sarcina instanței subzista obligația de a verifica existența mandatului ad litem acordat semnatarului cererii de chemare în judecată de către Adunarea generală a acționarilor, chestiune circumscrisă excepției lipsei dovezii calității de reprezentant ce trebuia soluționată cu prioritate, iar pe de altă parte, că același aspect trebuia să fie calificat ca fiind excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, iar nu excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Răspunzând motivelor de apel privind încălcarea acelorași norme de procedură, prin prisma calificării excepției întemeiate pe art. 155 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a reținut că prima instanță a determinat în mod corect ordinea de soluționare a excepțiilor, în acord cu dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., pronunțându-se cu prioritate asupra excepției inadmisibilității acțiunii, calificată în mod judicios ca nefiind o problemă referitoare la lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Caracterul de normă imperativă a prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, prin care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea acțiunii în justiție de existența hotărârii Adunării generale a acționarilor în sensul promovării demersului pentru atragerea răspunderii pârâților, a fost reținut în mod corect.

Înainte de a proceda la analiza acestei critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes, invocată de intimații-pârâți H., G., E., B., I. și J., vizează numai motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, având în vedere caracterul unitar al recursului, va fi analizată ca o apărare de fond, a cărei eventuală temeinicie nu ar invalida calea extraordinară de atac în întregul ei.

Contrar celor susținute în apărare, recurenta-reclamantă justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual, în temeiul dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) raportat la art. 33 C. proc. civ., întrucât aceeași nemulțumire a titularei căii de atac a făcut obiectul unor motive de apel, iar soluția defavorabilă cuprinsă în decizia atacată îndreptățește partea să se adreseze instanței de recurs.

Nu poate fi reținută nici teza invocării omisso medio a calificării excepției întemeiate pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 ca fiind excepția lipsei capacității de exercițiu, întrucât prin motivele de apel s-a criticat sentința primei instanțe sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., iar argumentele invocate în etapa procesuală anterioară vizează inclusiv capacitatea societății pe acțiuni de a-și exercita drepturile procedurale în virtutea calității sale de parte. Or, în recurs se impută instanței de apel nesocotirea acelorași prevederi, chestiunea precizată fiind reluată, într-o altă formulare, cu titlu de argument care sprijină critica de nelegalitate.

Împrejurarea că niciunul dintre pârâți nu a invocat expressis verbis excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu nu prezintă relevanță, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", iar în acest scop, acesta dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția lor calificarea juridică exactă, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Îndeplinirea prerogativei recunoscute de lege în acest caz nu poate echivala cu încălcarea obiectului și limitelor procesului stabilite prin cererile și apărările părților, în exercitarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) din același cod.

Premergător expunerii raționamentului pentru care vor fi casate hotărârile pronunțate de instanțele devolutive, Înalta Curte reține că întregul parcurs al procesului este marcat de calificarea greșită dată de prima instanță, și menținută de instanța de apel, deficienței privind neîndeplinirea, la momentul exercitării acțiunii, a condițiilor prevăzute de art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, aspect care a generat încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., prin nesocotirea ordinii de soluționare a excepțiilor, după cum se va demonstra în continuare.

Așadar, problema de drept supusă dezlegării instanței de recurs vizează calificarea excepției procesuale incidente în cazul formulării cererii de chemare în judecată de către directorul în funcție al societății, în lipsa unei hotărâri adoptate de Adunarea generală a acționarilor, de aprobare a declanșării acțiunii în răspundere întemeiate pe dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reține că adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al unei societății comerciale, fiind formată din totalitatea acționarilor societății și care, concentrând voința socială, decide în toate problemele esențiale ale activității entității, fiind organul său de conducere. Această prerogativă nu se confundă cu atributul exclusiv aparținând persoanei juridice de a sta în justiție în nume propriu.

Potrivit art. 209 alin. (1) C. civ., "persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor", iar alin. (2) prevede că "au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice."

Din interpretarea logică și gramaticală a normei rezultă că titularul capacității de exercițiu este însăși persoana juridică, subiect distinct de drept, iar punerea în valoare a acestei capacități juridice se realizează prin organele sale de conducere.

Adunarea generală nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși, dreptul conferit în mod expres de art. 155 alin. (1) din legea societăților fiind acela de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, fără a avea semnificația atribuirii adunării generale de competențe pe plan procesual civil.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că argumentele reținute de instanța de apel, pentru a fundamenta soluția de respingere a apelului reclamantei, confirmă raționamentul primei instanțe referitor la calificarea lipsei hotărârii Adunării generale a acționarilor ca fiind o cerință de admisibilitate a acțiunii.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor, membrilor directoratului și consiliului de supraveghere din cadrul societăților pe acțiuni, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care, în temeiul alin. (2), este abilitată să desemneze persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Dispozițiile legale evocate reglementează condițiile în care acțiunea în răspundere poate fi demarată, în sensul că atribuie dreptul de acționare în justiție a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului de supraveghere în competența adunării generale a acționarilor. Acest drept include prerogativa de decizie a introducerii acțiunii în justiție, având unicul obiect de angajare a răspunderii patrimoniale a persoanelor indicate.

Instanța de recurs reține că adoptarea de către Adunarea generală a acționarilor a unei hotărâri prealabile în vederea autorizării inițierii demersului judiciar reprezintă o condiție de introducere a acțiunii în atragerea răspunderii, și vizează, în plan procesual, capacitatea procesuală de exercițiu, astfel cum este reglementată de art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, se constată că în mod greșit instanța de apel a confirmat calificarea dată de prima instanță conform căreia lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor constituie o chestiune de admisibilitate a acțiunii introductive.

Potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., "cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.", iar potrivit alin. (2), "partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare."

Ca atare, capacitatea procesuală de exercițiu este acea parte a capacității procesuale ce constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a valorifica acest drept în justiție, reprezentând una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

În consecință, dispozițiile art. 57 alin. (1) din același cod trebuie interpretate din perspectiva prevederilor art. 209 C. civ., în sensul că persoanele juridice își exercită drepturile și își asumă obligațiile în plan procesual în scopul valorificării în justiție a dreptului sau interesului în legătură cu care s-a născut litigiul, voința juridică exprimându-se prin organele de administrare.

În litigiile având ca obiect antrenarea răspunderii directorilor întemeiată pe prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990, capacitatea de exercițiu este condiționată de hotărârea adunării generale de autorizare a acțiunii, iar persoanele juridice nu pot exercita drepturi care excedează scopul edictat de lege.

Prin urmare, lipsa hotărârii adunării generale în vederea introducerii acțiunii în atragerea răspunderii administratorului sau directorului general pune în imposibilitate instanța de judecată de a verifica condițiile de exercitare a drepturilor procesuale.

Rezumând, adoptarea hotărârii adunării generale în vederea introducerii acțiunii în atragerea răspunderii directorului reprezintă autorizarea organului decizional, respectiv adunarea generală a acționarilor, în vederea inițierii demersului judiciar, privit ca un act de dispoziție, iar lipsa hotărârii forului decizional al societății echivalează cu lipsa capacității procesuale de exercițiu a persoanei juridice, fiind incidente dispozițiile art. 57 alin. (4) C. proc. civ.

Se cuvine a fi menționat că acest tip de capacitate procesuală a persoanei juridice nu se confundă cu calitatea procesuală activă, care, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății și presupune titlul în virtutea căruia o persoană exercită acțiunea în justiție, puterea de a acționa în justiție, justificată printr-un interes personal și direct.

Aceasta nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, care se realizează prin intermediul reprezentanților săi legali. Astfel, începutul capacității de exercițiu este situat în timp la momentul înființării persoanei juridice, odată cu dobândirea capacității de folosință, și doar realizarea ei efectivă este condiționată, în practică, de desemnarea persoanelor învestite cu atribuții de conducere.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că acțiunea a fost demarată de directorul general al societății, în baza calității acestuia de reprezentant, în absența unei hotărâri generale de aprobare, iar în etapa apelului a fost depusă hotărârea nr. 23 din 23 august 2023, emisă de Adunarea generală ordinară a acționarilor societății apelante. Prin actul emis de organul de conducere al reclamantei s-a aprobat ratificarea tuturor acțiunilor promovate de către societate în vederea recuperării prejudiciilor constatate în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi a României și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin decizia nr. 1 din 5 martie 2020, decizia III/1/2022, dispoziția obligatorie nr. 230724 din 3 aprilie 2015 și prin raportul de inspecție economico-financiară nr. 5052 de la aceeași dată, anexat.

Raportat la dispozițiile art. 57 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia "Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.", se reține că sancțiunea lipsei capacității procesuale de exercițiu este nulitatea relativă necondiționată a actelor de procedură îndeplinite.

Totodată, lipsa capacității procesuale de exercițiu poate fi invocată pe cale de excepție, în orice stare a procesului, cu precizarea că anularea din această materie suportă o limitare temporală, instanța fiind obligată să acorde un termen pentru confirmarea actului îndeplinit în aceste condiții.

Așadar, calificarea eronată a excepției inadmisibilității, dată de către instanțele de fond, reprezintă cauza care a generat efectul nesocotirii normelor de procedură cuprinse în art. 248 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care lipsa hotărârii Adunării generale a acționarilor vizează capacitatea procesuală de exercițiu a celui care formulează și susține acțiunea.

Corecta calificare a excepției determina obligația instanței de a acorda un termen de judecată pentru confirmarea acțiunii exercitate în aceste condiții, și numai în cazul în care actul de procedură nu ar fi fost confirmat, s-ar fi manifestat efectul peremptoriu al excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei, prin anularea cererii de chemare în judecată.

Sub aspectul operațiunii juridice prin care se acoperă deficiența constatată, trebuie făcută distincție între instituția procesuală a confirmării actului de procedură, prevăzută de art. 57 alin. (5) C. proc. civ., și instituția de drept material a ratificării, reglementată de art. 1.311 C. civ., aceasta din urmă aplicându-se în materie contractuală.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în absența acordării unui termen pentru confirmarea acțiunii, recurenta-reclamantă a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea atât a deciziei civile recurate, cât și a sentinței primei instanțe, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Casarea hotărârii pronunțate de prima instanță este justificată de soluționarea acțiunii în urma admiterii unei excepții, fără a intra pe fondul cauzei, astfel că prin desființarea numai a deciziei atacate, părțile ar fi private de un grad de jurisdicție.

Întrucât s-a demonstrat incidența motivului de recurs privind încălcarea regulilor de procedură, Înalta Curte reține că nu se mai impune examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La reluarea judecării cauzei, în condițiile art. 501 C. proc. civ., prima instanță va face aplicarea dispozițiilor art. 57 din același cod privind capacitatea procesuală de exercițiu, în conformitate cu dezlegările instanței de recurs cuprinse în decizia de casare.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, analiza cererii reclamantei se va realiza după ce se va tranșa fondul litigiului, urmând a fi stabilit cine a pierdut procesul și cărei părți îi revine culpa procesuală, pentru a putea fi obligată la plata sumelor de bani cu acest titlu, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa decizia atacată și sentința civilă nr. 551 din 8 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și va trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 513 din 27 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și, în consecință:

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 551 din 8 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.