ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2517/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă sub nr. x/2018 la data de 19.12.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 49.808,95 RON, cu titlu de prejudiciu, ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/06.10.2015, și de 63.900 euro, reprezentând valoarea litigiului pentru rezolvarea căruia a fost încheiat contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2758/12.04.2019, Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2905/28.12.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepțiile prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a inadmisibilității; a respins acțiunea și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin încheierea nr. 29A/20.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul registraturii generale în vederea repartizării uneia dintre secțiile a V-a sau a VI-a Civile din cadrul aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2022.

Prin decizia civilă nr. 1612/A/03.11.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând o motivare deficitară în hotărârea pronunțată.

În acest sens, a subliniat că instanța de apel s-a limitat la a reda argumentele reținute de tribunal, fără a analiza în mod corespunzător dacă au fost îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în raport cu obligațiile asumate prin contractul de mandat nr. x/06.10.2015, instanța având în vedere exclusiv reglementările din C. civ. referitoare la mandat.

În continuare, recurenta a evidențiat că instanța de apel a reținut că nu a fost făcută dovada îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale, concluzionând greșit că intimata și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat și că avocatului îi aparține culpa pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse de instanță în dosarul nr. x/2016. În acest context, recurenta a argumentat că raționamentul este greșit, deoarece aceasta ar fi trebuit să se raporteze prioritar la dispozițiile contractuale, și abia ulterior la normele cu caracter general din dreptul comun.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 și art. 2.023 C. civ.

Astfel, recurenta a evidențiat clauza din contract conform căreia intimata avea posibilitatea de a încheia contracte de asistență juridică în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995 cu acordul expres al mandantului și fără perceperea de taxe suplimentare, context în care a invocat și prevederile art. 2.023 alin. (1) C. civ., care prevăd că mandatarul trebuie să răspundă de faptele substituitului, nefăcând dovada acordului expres astfel cum părțile au convenit.

Totodată, a subliniat că simpla înștiințare cu privire la obligația de plată a taxelor judiciare de timbru, urmată de plata acestora și depunerea dovezii la dosar, nu poate fi interpretată ca o exprimare a acordului său pentru a fi reprezentată în instanță de avocatul C.; aceasta a argumentat că, pe adresa înaintată de instanță, nu figura nicio mențiune privind reprezentarea sa prin avocat și, mai mult, intimata nu a informat-o despre acest aspect.

A mai arătat că nu a știut că intimata nu putea promova o acțiune în instanță pentru recuperarea creanței și că, în realitate, interesele sale erau reprezentate de un avocat, și nu direct de intimată.

În continuare, recurenta a detaliat situația dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, menționând de taxa de timbru achitată în cuantum 30.027,6 RON și de excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului acțiunii, precum și de termenul acordat pentru complinirea neregularității procedurale despre care nu a avut cunoștință; de asemenea, a relevat că instanța de apel și-a însușit concluziile tribunalului, considerând că obligația de a transmite dovada calității de reprezentant revenea avocatului, și nu intimatei; instanța a apreciat astfel, deși intimata a fost cea care a încheiat contractul de asistență juridică fără acordul expres al recurentei.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod eronat aplicabilitatea art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitor la autorizarea substituirii; în acest sens, a susținut că simplul fapt că nu a contestat sau notificat pârâta în legătură cu opoziția față de angajarea avocatului C. nu poate echivala cu un acord expres sau o autorizare a mandatului, având în vedere circumstanțele prezentate.

Totodată, a menționat că o simplă corespondență pe email nu poate conduce la o asemenea concluzie; conform contractului de mandat, intimata avea dreptul de a încheia contracte de asistență juridică doar cu acordul expres al mandatarului; or, acest acord nu a fost solicitat recurentei, iar aceasta a aflat abia în cadrul prezentului proces despre reprezentantul său din instanță, avocatul C..

În final, a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 2.023 alin. (4) C. civ., subliniind că hotărârea recurată a fost pronunțată cu ignorarea principiului forței obligatorii a contractului; în acest context, recurenta a susținut că intimata a încălcat obligația de loialitate, care impunea informarea mandantului pe parcursul executării contractului; de asemenea, a arătat că intimata nu a solicitat acordul său expres pentru încheierea unui contract de asistență juridică în numele și pe seama sa, încălcând astfel clauzele contractuale care prevedeau necesitatea unui astfel de acord.

La 06.03.2023, intimata a înregistrat la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 28.09.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt derivă din contractul de mandat încheiat între părți, identificat cu nr. x/06.10.2015, al cărui obiect constă în mandatarea pârâtei pentru furnizarea de servicii de recuperare a unui debit în sumă de 63.9000 euro; în baza acestui contract, reclamanta a întocmit în favoarea pârâtei o procură judiciară, conferindu-i astfel posibilitatea de a încheia contracte de asistență juridică în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995.

Ulterior, între pârâtă și avocatul C. a fost încheiat un contract de asistență jurdică, în baza căruia acesta a reprezentat-o pe reclamantă în instanță; astfel, au fost inițiate două acțiuni în justiție pentru recuperarea debitului de 63.900 euro, înregistrate sub nr. x/2015 și nr. y/2016, ambele cereri de chemare în judecată fiind anulate.

Demersul judiciar este reprezentat de acțiunea în pretenții, prin care reclamanta urmărește atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, pe motiv că i-a produs un prejudiciu în cuantum de 49.808,95 RON, reprezentând cheltuielile avansate pentru dosarul nr. x/2015, și de 63.900 euro, sumă corespunzătoare valorii debitului pe care pârâta trebuia să-l recupereze în temeiul contractului de mandat încheiat între părți.

Prima instanță a respins acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiectul prezentului recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Invocând o motivare deficitară a hotărârii atacate, recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat la redarea argumentelor reținute de tribunal, fără a efectua o analiză a condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în raport cu obligațiile stipulate în contract. Recurenta a subliniat că fundamentul avut în vedere de instanța de apel la soluționarea cauzei este unul eronat, întrucât aceasta ar fi trebuit să se raporteze întâi la prevederile contractuale și ulterior la normele cu caracter general din C. civ., care reglementează instituția mandatului.

Examenul deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din contră, relevă că instanța de prim control judiciar a răspuns, într-o modalitate chiar amplă, tuturor chestiunilor care ar fi putut influența soluția.

Astfel, în decizia atacată pot fi în mod facil identificate argumentele pentru care curtea de apel a primit sau înlăturat diversele apărări prezentate, iar întregul raționament judiciar a fost explicat de o manieră care permite realizarea controlului judiciar, stabilind că nu a fost făcută dovada neîndeplinirii obligațiilor de diligență ale pârâtei pentru a fi atrasă răspunderea contractuală a acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată, instanța de apel a statuat că reclamanta a fost informată cu privire la obligațiile stabilite de instanță în cele două dosare gestionate de avocatul C. în numele său, fiindu-i transmise prin corespondență electronică, inclusiv cu privire la alegerea avocatului angajat de către mandatară, context în care a considerat că afirmațiile reclamantei privind lipsa acordului său expres sunt neîntemeiate.

Pornind de la aceste aspecte factuale și subliniind că reclamanta nu a contestat în mod activ alegerea făcută de pârâtă în privința avocatului, instanța de apel a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitoare la autorizarea substituirii făcută de mandatar; astfel, instanța a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor cerute de art. 1.350 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea contractuală a pârâtei.

Prin urmare, afirmația făcută de recurentă în legătură cu insuficienta motivare a hotărârii nu poate fi reținută.

Înalta Curte subliniază că această critică înglobează, de fapt, o nemulțumire a recurentei cu privire la modul în care instanța de apel a statuat asupra disputei aflate în litigiu, iar nu lipsa motivelor necesare pentru justificarea deciziei pronunțate, iar aceste aspecte excedează cazul de casare analizat.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270, art. 1.350 și art. 2.023 C. civ.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanțelor devolutive.

Prevalându-se de lipsa acordului său expres pentru angajarea avocatului de către intimată, recurenta invocă încălcarea clauzei contractuale referitoare la acest acord și susține că sunt aplicabile prevederile art. 2.023 alin. (4) C. civ., privind răspunderea mandatarului; în plus, recurenta contestă aprecierea instanței de apel asupra împrejurărilor factuale care au condus la concluzia că a avut cunoștință despre încheierea contractului de asistență juridică cu avocatul C. și că a acceptat această substituire, nefiind contestată alegerea făcută de intimată, context în care susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitoare la autorizarea substituirii.

Înalta Curte constată că întregul raționament dezvoltat gravitează în esență în jurul situației de fapt și a probatoriului, precum și asupra modului în care acestea au fost interpretate și valorificate de instanța devolutivă, îndeosebi în ceea ce privește evaluarea instanței sub aspectul cunoașterii de către reclamantă a demersurilor efectuate de avocat în cele două dosare, nr. x/2015 și nr. y/2016; toate aceste chestiuni sunt invocate pentru a contesta concluzia că recurenta a consimțit la alegerea avocatului și că nu a manifestat obiecțiuni față de decizia intimatei, pentru a se aprecia că angajarea acestuia s-a făcut în lipsa acordului său expres. Or, aceste aspecte țin de temeinicia, și nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

De aceea, invocarea motivului de recurs conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind pur formală, prin aceasta recurenta tinzând, în realitate, la o reevaluare a lor.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în insolvență, împotriva deciziei civile nr. 1612A/03.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2023.