ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2513/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 11.01.2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 191.867,46 de RON, cu T.V.A. inclus, reprezentând contravaloare materiale furnizate și nereturnate și de 11.283,38 RON, cu titlu de dobândă legală, calculată de la 02.03.2018 și până la 25.09.2018, precum și în continuare, cu cheltuieli de judecată.

La 18.02.2019, pârâta a formulat o cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumelor de 115.150,02 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună-execuție, de 35.988,5 RON, reprezentând discountul de 6,8% acordat reclamantei, a penalităților de întârziere aferente sumei de 35.988,5 RON, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la plata efectivă, de 8.516,50 RON, reprezentând un rest de plată aferent facturii nr. x/30.11.2015, de 40.747,28 RON, sumă estimativă cu titlu de manoperă aferentă confecționării structurilor de gabioane și de 30.000 RON, sumă estimativă aferentă lucrărilor executate și nerecunoscute de reclamantă.

La 04.04.2019, reclamanta a precizat acțiunea, prin care a suplimentat petitul cererii sale introductive cu un nou capăt de cerere, solicitând obligarea pârâtei la plata de daune compensatorii, reprezentând paguba efectiv suferită și cuantificată de părți în momentul semnării contractului la 0,1% din valoarea de contract acceptată, pe zi de întârziere, calculată de la 06.04.2017 și până la 20.12.2017.

La 20.05.2019, reclamanta a indicat cuantumul daunelor compensatorii solicitate prin cererea precizatoare, respectiv suma de 1.212.458,07 RON.

Prin încheierea din 20.05.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a disjuns cererea reconvențională, fiind format un nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 5003/09.09.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3647/09.12.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul către Curtea de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 15/06.03.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1513/14.09.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei și a anulat cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 825/A/12.05.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția tardivității apelului și ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 610/15.03.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 2436/21.10.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a obligat reclamanta să-i achite pârâtei suma de 14.280 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 617A/24.04.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza în vederea rejudecării, stabilind termen de judecată.

Prin încheierea din 29.05.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la primul capăt de cerere, având ca obiect contravaloare materiale.

Prin decizia civilă nr. 994A/12.06.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în rejudecare, a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect contravaloarea materialelor și ca nefondat capătul de cerere având ca obiect daunele compensatorii; a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 19.040 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a susținut că instanța nu a avut în vedere întreaga situație de fapt; astfel, între părți a fost încheiat contractul de prestații nr. x/16.05.2014, în baza căruia a fost emisă factura nr. x/31.01.2018, în valoare de 191.867,46 RON, inclusiv T.V.A., cu scadența la 02.03.2018, aceasta fiind emisă pentru diferențele nerecuperate de materiale predate către intimată, conform proceselor-verbale de ieșire din custodie și avizelor de însoțire a mărfii.

Recurenta a evidențiat că, în raport cu art. 16 din contract și starea de fapt, există o neexecutare a obligațiilor contractuale, care i-a generat un prejudiciu material; în acest context, a invocat art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante" și art. 1.271 C. civ., conform căruia părțile "sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației".

În continuare, recurenta a explicat că a furnizat intimatei o cantitate totală de 67.622 kg de oțel și de 43.666 kg plasă pentru realizarea gabioanelor; din această cantitate au fost folosite 19.800,5 kg de oțel și 13.671 kg plasă, iar intimata a returnat doar 8.907,4 kg de oțel și 13.488,86 RON kg de plasă, rămânând un rest de 38.914,11 kg de oțel și 16.505,64 kg de plasă, care nu a fost returnat și nici achitat, valoarea materialelor fiind de 191.867,46 RON, cu T.V.A. inclus.

De asemenea, recurenta a invocat art. 1.350 C. civ., privind răspunderea contractuală, și art. 1.548 C. civ., referitor la culpa debitorului, și a subliniat că intimata nu și-a executat obligațiile, constând în returnarea materialelor neutilizate și a refuzat să plătească factura nr. x/31.01.2018; în plus, lucrările executate necorespunzător, consemnate în procesul-verbal de recepție finală, nu au fost remediate și s-au ridicat la suma de 12.266,82 RON.

Totodată, a mai menționat că intimata a solicitat restituirea sumei de 115.150,02 RON, reprezentând 70% din garanția de bună execuție, context în care recurenta a apreciat că îi revine doar suma de 97.572,73 RON, considerând că diferența de 5.310,47 RON reprezintă o creanță anterioară deschiderii procedurii insolvenței sale. După semnarea procesului-verbal de recepție finală nr. x/23.04.2020 dintre recurentă și C.N.A.I.R. S.A., intimata a primit suma de 49.350,01 RON, reprezentând 30% din garanția de bună execuție și cea de 2.115,97 RON, cu titlu de dobândă.

În raport cu situația de fapt expusă, recurenta a invocat prevederile art. 1.516 alin. (1), art. 1.350, art. 1.531-1.537 și art. 1.547-1.548 C. civ., subliniind că pentru angajarea răspunderii contractuale sunt necesare întrunirea condițiilor, respectiv existența unei fapte ilicite, un prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și culpa.

Sub acest aspect, a evidențiat că fapta ilicită constă în neexecutarea parțială a obligațiilor contractuale, respectiv cea a obligației de plată a facturii nr. x/31.01.2018; referitor la prejudiciu, a susținut că acesta este cert, lichid și exigibil, având în vedere că intimata și-a asumat în mod expres obligația de a achita contravaloarea oricăror prejudicii, pierderi sau cheltuieli ce depășesc valoarea garanției de bună execuție și care decurg din sau în legătură cu încălcarea de către prestator a obligațiilor asumate cu privire la lucrări conform clauzei de la art. 16 din contract. Totodată, în privința raportului de cauzalitate, recurenta a susținut că existența acestuia este prezumată de lege, conform art. 1.533-1.534 C. civ., iar referitor la culpă, a arătat că și aceasta este prezumată.

În continuare, a subliniat că primul capăt de cerere a fost respins ca fiind prescris, deși a fost dovedită întreruperea termenului de prescripție prin depunerea la dosar a încheierii nr. x/07.12.2018, pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2018, prin care a fost anulată prima acțiune.

Potrivit recurentei, condițiile prevăzute de art. 2.539 alin. (2) C. civ. sunt îndeplinite, iar în măsura în care încheierea aflată în discuție nu s-ar fi regăsit atașată la răspunsul la întâmpinare, instanța ar fi trebuit să nu admită excepția, ci să aplice art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului. Astfel, instanța avea posibilitatea de a verifica existența, părțile, obiectul și conținutul încheierii de anulare, prin intermediul portalului instanțelor de judecată sau să atragă atenția părții asupra lipsei încheierii și să-i pună în vedere să o depună; doar în acest fel, ar fi asigurat respectarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, fără a încălca principiile disponibilității și contradictorialității.

În concluzie, recurenta a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale menționate anterior, deoarece ar fi trebuit să unească excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul și să permită administrarea probelor cu înscrisuri.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 15.09.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

La 06.10.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, deoarece din conținutul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută aplicabilitatea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar, notează că autoarea căii de atac nu a recurat dispoziția de respingere a capătului de cerere având ca obiect daune compensatorii, care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat.

În continuare, subliniază că argumentele aduse de recurentă în sprijinul ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuție încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Din actele dosarului rezultă că pârâta a invocat excepția prescripția dreptului material la acțiune, susținând că termenul general de 3 ani a început să curgă la 18.12.2015 și s-a împlinit la 18.12.2018; întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței la data de 11.01.2019, a evidențiat că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Reclamanta a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ., invocând întreruperea prescripției prin introducerea unei acțiuni ce a avut același obiect la data de 03.10.2018, care a fost anulată în procedura de regularizare, prin încheierea nr. 2854/07.12.2018, pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2018; aceste argumente au fost prezentate în răspunsul la întâmpinare, unde a menționat că va atașa dovada, însă fără a proceda în acest sens.

Curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă care să ateste întreruperea termenului de prescripție în condițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop (...) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Înalta Curte notează că, în aplicarea textului legal citat ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica circumstanțele relevante ale cauzei pentru a clarifica în ce măsură a fost sau nu întrerupt termenul de prescripție, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ. Această clarificare ar fi putut fi realizată fie prin solicitarea reclamantei de a completa cu înscrisurile necesare, fie prin verificarea directă a informațiilor furnizate de aceasta, utilizând accesul la portalul instanțelor de judecată sau alte mijloace legale. Procedând astfel, instanța ar fi respectat nu doar principiul rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., dar și principiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.

Respectarea dreptului la un proces echitabil - garantat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 6 C. proc. civ. - impune instanței de apel ca, în aplicarea art. 479 C. proc. civ., să verifice stabilirea situației de fapt prin completarea probatoriului, în vederea realizării unui examen propriu, real și efectiv al apărărilor invocate de reclamantă, cu privire la întreruperea termenului de prescripție, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ.

Așadar, considerentele expuse reliefează încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., context în care, avându-se în vedere și decizia nr. 79/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va decide, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului și, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru o nouă judecată în ceea ce privește capătul de cerere vizând contravaloarea materialelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 994A/12.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, în ceea ce privește capătul de cerere vizând contravaloarea materialelor.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2023.