ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1715/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. (în insolvență), prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

Prin sentința civilă nr. 231 din 14 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., în contradictoriu cu pârâta C., ca nefondată; s-a admis cererea formulată de doamna expert E. și s-a majorat onorariul aferent expertului cu suma de 2.750 RON, la plata căruia a fost obligată reclamanta; s-a luat act de faptul că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva sentinței civile nr. 231 din 14 ianuarie 2021 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

La data de 25 august 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva deciziei civile nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate dispozițiile de drept material la care însăși instanța de apel face referire, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, trebuie clarificat dacă instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 1240 alin. (2) din C. civ. cu ocazia analizării încheierii valabile între părți a contractului de vânzare în condițiile redate prin înscrisul constând în contractul nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013.

Astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale la care a făcut referire ["Voința (de a contracta - n.a.) poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare"], apreciind că nu se poate reține că cele redate în înscrisul anterior menționat ar fi redat voința concordantă a părților, intimata-pârâtă neasumându-și obligația de a livra către societatea reclamantă întreaga cantitate de 400 tone de floarea soarelui prevăzută în contract.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că instanța de apel a ignorat recunoașterea expresă a obligației asumate potrivit contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013, astfel cum rezultă din declarația emisă de societatea intimată la data de 28 august 2013, prin administrator F., în care se face trimitere expresă la "marfa livrată în conformitate cu contractul P/SF/11/0124 încheiat în data de 27.08.2013".

Prin urmare, obligația de dezdăunare a reclamantei pentru nelivrarea cantității de floarea soarelui contractate ar fi trebuit reținută de către instanța de apel și în legătură cu partea nelivrată din cele 400 tone convenite potrivit contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013.

În ceea ce privește interpretarea dată de instanța de apel efectelor contractelor încheiate între părți, potrivit căreia în cazul nelivrării întregii cantități contractate culpa pentru neexecutarea parțială a contractelor ar aparține societății reclamante, ca urmare a faptului că nu au fost puse la dispoziție mijloacele de transport, iar nu pârâtei care a refuzat livrarea, deși deținea în stoc mărfurile pe care le-a vândut către terți în ultima zi a termenului de livrare, autoarea căii de atac consideră că prin aceasta s-au încălcat dispozițiile art. 1269 alin. (1), respectiv art. 1270 din C. civ.

Pe de o parte, în condițiile în care instanța de apel a reținut, cu certitudine, că în contract nu era prevăzut cine urma a pune la dispoziție mijloacele de transport (reclamanta trimițând camioanele la încărcare doar după primirea confirmării verbale din partea pârâtei cu privire la disponibilitatea mărfii pentru livrare), s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 1269 alin. (1) din C. civ. intimata-pârâtă ar fi trebuit să facă dovada că a pus la dispoziție marfa contractată, iar reclamanta, pusă în întârziere, nu a preluat-o, intimata-pârâtă fiind debitoarea obligației de a livra ce rezultă în mod expres din contractul părților, în absența unei obligații exprese în sarcina reclamantei de a mobiliza mijloacele de transport la sediul pârâtei.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu are nicio logică interpretarea în sensul că ar fi trebuit să trimită mijloacele de transport la sediul pârâtei, fără a primi o confirmare prealabilă că acestea puteau fi încărcate, sarcina probei cu privire la o astfel de confirmare revenind intimatei-pârâte care nu poate dovedi inexistența ei.

Pe de altă parte, a solicitat să se observe că vânzarea către terți a mărfurilor contractate în favoarea reclamantei, chiar și în ultima zi a termenului de livrare prevăzut în contractele menționate, a fost interpretată, în mod greșit, de prima instanță ca o confirmare a culpei reclamantei în ridicarea produselor, o astfel de interpretare neputând fi dată decât după împlinirea termenului de livrare, iar nu mai înainte, chiar și cu o zi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. și copie certificată a înscrisului depus de recurenta-reclamantă au fost comunicate intimatei-pârâte C. la data de 8 noiembrie 2022, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A precizat că înțelege să-și rezerve dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

La data de 5 decembrie 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă C. către recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai intimata și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 4 mai 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 21 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la principiul consensualismului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1166 din C. civ., contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, conform art. 1178 din C. civ.

Dispozițiile art. 1240 din C. civ. stabilesc că voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris și poate fi manifestată printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul acestor texte de lege, contractul se încheie prin simplul acord de voință, cu excepția cazului în care legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

În cauza de față, nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile legale anterior evocate, deoarece nu a reținut că ar fi trebuit încheiat un contract între părți având o anumită formă, ci a considerat că reclamanta nu a făcut dovada existenței raporturilor contractuale și a faptului că obligația nu a fost executată.

S-a reținut astfel că părțile au procedat la încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2013 și nr. P/FC/13/0219 din 9 martie 2013, care fac dovada faptului că între acestea s-a realizat acordul de voințe cerut de lege, acord materializat prin semnăturile și/sau ștampilele reprezentanților acestora. În privința contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013, instanța de apel a reținut că nu rezultă îndeplinirea acestui acord de voințe față de clauzele asumate, motivat de faptul că la finalul acestuia se regăsește numai semnătura și ștampila apelantei-reclamante în calitatea sa de cumpărător. Încheierea contractului în formă scrisă respectă dispozițiile art. 1240 alin. (1) din C. civ., care mai prevede posibilitatea încheierii acordului de voințe și în formă verbală.

Totodată, instanța de prim control judiciar a arătat că alin. (2) al aceluiași articol reglementează o a treia situație de acord de voințe, respectiv cea manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nici o îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare. Această a treia formă de acord de voințe este aplicabilă situației contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013 care, nemaifiind asumat prin semnături olografe și ștampile, acordul de voințe s-a realizat practic la nivel verbal. În aceste condiții, din ansamblul probator administrat în cauză nu a rezultat faptul că din punct de vedere verbal părțile s-au înțeles a contracta cantitatea de 400 tone de floarea soarelui, așa cum se prevede în contractul nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013. Astfel, acordul de voințe manifestat la nivel verbal de către părți a reprezentat o formă simplificată a contractului de vânzare-cumpărare, formă pe care părțile au înțeles să o concretizeze într-o comandă urmată de executare. Rezultă, așadar, faptul că pentru acest contract de vânzare-cumpărare intimata-pârâtă nu a înțeles să se oblige la predarea/vânzarea efectivă a cantității de 400 tone de semințe de floarea soarelui.

Instanța de apel a concluzionat în sensul că prin inacțiunea intimatei- pârâte constând în nepredarea/vânzarea cantității de 400 tone de floarea soarelui nu s-a creat apelantei-reclamante un prejudiciu pentru motivul că, din punct de vedere scriptic, ea nu s-a obligat la acest rezultat, iar din punct de vedere probator, o astfel de convenție verbală nu a fost dovedită.

Faptul că instanța de apel a apreciat că se impune dovedirea raportului juridic contractual nu aduce atingere dispozițiilor legale referitoare la principiul consensualismului, astfel cum au fost menționate anterior, de vreme ce titularul unei acțiunii în pretenții nu este scutit de a face dovada existenței acordului de voință sau a condițiilor în care părțile au înțeles să își asume răspunderea contractuală.

Deși în cuprinsul cererii de recurs s-a susținut faptul că ar fi fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale referitoare la modul în care se dovedesc raporturile contractuale, se constată că nu s-a făcut nicio referire la vreo prevedere legală care să fi fost încălcată prin decizia recurată în sensul invocat, cu excepția celor menționate anterior, din care nu rezultă că instanța ar fi obligată să prezume existența raportului juridic obligațional. Dimpotrivă, sarcina probei în astfel de situații revine celui ce afirmă o pretenție, conform regulilor generale în materie de probațiune (art. 249 C. proc. civ.).

Nu poate fi primită critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1269 alin. (1) din C. civ., întrucât acestea au ca premisă situația în care, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar.

Or, nu aceasta este situația în cauză, atâta timp cât instanța de apel a stabilit că părțile implicate în proces sunt părți contractante în convenția verbală. Astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut că nedovedirea acestei convenții verbale cu toate clauzele sale, inclusiv cea privind cantitatea de 400 tone de floarea soarelui, nu duce în mod direct la neîndeplinirea acestei obligații de predare, obligație care, la rândul său, să poată constitui o faptă ilicită.

Nexistând prejudiciu și faptă ilicită rezultă că nu există nici raportul de cauzalitate, în sensul că nepredarea cantității de 400 tone de către pârâtă nu a dus, în mod direct, la crearea prejudiciului în patrimoniul apelantei-reclamante.

Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada existenței raporturilor contractuale și a faptului că obligația nu a fost executată, situație în care culpa pârâtei nu se poate prezuma, așa cum prevăd dispozițiile art. 1530 din C. civ.

Întrucât nu există un prejudiciu cert, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între acestea și vinovăția sub forma culpei în neîndeplinirea obligației de predare, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale ce derivă dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă verbală cu obligație de rezultat privind predarea cantității de 400 tone de floarea soarelui.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva deciziei instanței de apel, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva deciziei civile nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.