Decizia nr. 707/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 335 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2021, la data de 10.03.2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014 de C. și D. pentru încheierea acestuia în baza unui mandat dat de vânzător ce nu respectă forma autentică, pentru incapacitatea legală de a cumpăra a promitentului - cumpărător, pentru vicierea consimțământului prin error în personam și prin dol. De asemenea, a solicitat repunerea în situația anterioară, ca urmare a anulării contractului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1075/22.06.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, astfel cum a fost modificată, în ceea ce privește constatarea nulității relative a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014 de C. și D., ca prescrisă, și a respins, în rest, cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 335A din 6 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1075 din 22.06.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A admis cererea având ca obiect constatarea nulității absolute pentru nerespectarea formei procurii. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014 de C. și D.. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat pe intimata - pârâtă la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 3.731,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 335A din 6 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii sentinței Tribunalului București, ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată. În cererea de recurs a prezentat, în detaliu, situația de fapt, arătând, în esență, că la data de 03.07.2008, a fost încheiat Antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x între E., prin mandatar A., și F. S.R.L. având ca obiect cota parte indiviză de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, pentru prețul de 300.000 Euro pentru apartamente și terenul liber de construcții. Ulterior, până la perfectarea contractului de vânzare cumpărare au fost încheiate patru acte adiționale, respectiv actul adițional autentificat sub nr. x din data de 02.07.2009, actul adițional autentificat sub nr. x din data de 07.07.2009, actul adițional autentificat sub nr. x din data de 14.01.2010 și actul adițional autentificat sub nr. x din data de 19.01.2010. Ulterior, reprezentantul promitentului - cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 03.07.2008, fiind cetățean olandez, după declanșarea crizei economico-financiare și imobiliare din decembrie 2008 l-a înștiințat pe domnul G., în calitate de reprezentant convențional al doamnei A., despre faptul că nu mai dorește să își continue afacerile și investițiile în România. Prin urmare, i-a solicitat doamnei A., în calitate de moștenitoare a defunctului E., restituirea prețului plătit în temeiul acestui antecontract. G. s-a oferit să cumpere acest imobil. Prin urmare, la data de 01.02.2013, reclamanta din prezentul dosar a solicitat autentificarea procurii speciale de către notarul H. din orașul Ingolstadt, Germania, prin care aceasta îi împuternicea pe mandatarii G. și I. să vândă cota sa parte din imobilul situat în București, str. x. Procura specială, astfel încheiată, a fost apostilată, conform Convenției de la Haga. La data de 29.04.2014, a fost încheiat și cel de al cincilea act adițional autentificat sub nr. x la antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/03.07.2008 de BNP C., completat cu actele adiționale autentificate sub nr. x/02.07.2009, nr. y/07.07.2009, nr. z/14.01.2020 și nr. 96/19.01.2010 de același birou notarial. Prin intermediul acestui act adițional, au fost modificate părțile semnatare ale antecontractului de vânzare - cumpărare nr. x/03.07.2008, în sensul că a intervenit cesiunea antecontractului între promitenta cumpărătoare și cedenta F. S.R.L. și promitenta cumpărătoare și cesionara B. S.R.L. Contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate o contestă reclamanta din prezenta cauza a fost încheiat la data de 30.04.2014 și autentificat sub nr. x acesta fiind încheiat în mod legal și valabil. În ceea ce privește motivele de nelegalitate, recurenta arată că decizia pronunțată de instanța de apel este afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În primul rând, instanța de apel a aplicat greșit principiul de drept material invocat de pârâtă, prin întâmpinare, potrivit cu care "nimeni nu poate să invoce propria turpitudine". Instanța de apel a admis un sigur motiv de apel din cele trei motive formulate de către apelanta - reclamantă din acest dosar, respectiv cel prin care a fost criticată soluția instanței de fond de a fi reținut caracterul de înscris autentic al procurii ce a stat la baza încheierii contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. x/30.04.2014 de C. și D.. Însă, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului menționat întrucât reclamanta, personal, s-a prezentat la data de 01.02.2013 în fata notarului H. din orașul Ingolstadt, Germania, pentru a solicita autentificarea procurii speciale prin care aceasta împuternicea pe mandatarii săi să vândă cota sa parte din imobilul situat în București, str. x. Apoi, a transmis-o mandatarilor pentru a-și îndeplini mandatul. Prin urmare, recurenta susține că este greșită aplicarea legii de către instanța de apel atunci când a apreciat că doar notarul public care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare trebuia sa verifice dacă procura din Germania îndeplinea sau nu condițiile cerute de lege. În anul 2014, reclamanta a decis să folosească procura, ceea ce înseamnă că a prevăzut și a urmărit posibilitatea încheierii unui contract, pe care ulterior să îl anuleze, atunci când piața imobiliară ar mai fi crescut. Această împrejurare afectează stabilitatea circuitului civil. Mecanismul pe baza căruia este construit acest principiu îl constituie, în esența, o regulă de natură morală conform căreia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpa, imoralitate, injustețe, să obțină avantaje sau să păstreze avantaje astfel obținute prin protecție judiciară. Apreciază că, în concursul dintre nulitatea absolută și adagiul nemo auditur propriam trupitudinem allegans, acesta din urma își va păstra caracterul și forța de principiu de drept. În al doilea rând, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiul de drept material invocat prin întâmpinare potrivit cu care "nimeni nu poate invoca necunoaștere legii". Instanța de apel a admis, în prezenta cauză, că orice persoană poate invoca necunoașterea legii fără a suporta vreo sancțiune. Astfel, a reținut cu ușurință și fără a aplica vreo sancțiune faptul că reclamanta nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască în anul 2013, atunci când a solicitat autentificarea procurii la notarul din Germania, prevederile legale în vigoare privind forma actelor juridice în România, pe care însă le invoca în prezentul dosar în anul 2021 doar pentru a obține constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014. Însă, reclamanta a semnat, personal, în baza unei alte procuri nr. x/2008, autentificate de notariatul din Ingolstadt, Germania, de notarul J., apostilată sub nr. x, la data de 04.03.2008 conform Convenției de la Haga, următoarele acte cu privire la imobilul în cauză: antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/03.07.2008; actul adițional autentificat sub nr. x din data de 02.07.2009; actul adițional autentificat sub nr. x din data de 07.07.2009; actul adițional autentificat sub nr. x din data de 14.01.2010; actul adițional autentificat sub nr. x din data de 19.01.2010; contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2010; declarația autentificata sub nr. x din 20.01.2010 prin care reclamanta, în calitate de mandatar al tatălui sau, declara ca a primit restul de preț prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2010 de BNP C., de la subscrisa, F. S.R.L.. În al treilea rând, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 90 și art. 92 din Legea nr. 36/1995 privind înscrisul autentic notarial care implică o anumită procedură. Nu a ținut cont de nuanțări, de particularitatea acestei spețe care constă în faptul că partea însăși s-a prezentat în anul 2013 în fata notarului public din Germania cu textul acestei procuri gata redactat, în limba romană. În aceste condiții, nici nu mai era nevoie ca notarul să o întrebe dacă cunoaște conținutul acestui act redactat în limba sa maternă, adică limba română, acesta fiind doar un formalism excesiv și complet inutil. Recurenta apreciază că toate prevederile legale au fost complinite de către notarul din Germania, în sensul ca a identificat partea semnatară, conform actului de identitate prezentat de aceasta, a luat act de consimțământul acesteia de a semna respectiva procura (nu alta procura, nu vreun contract, nu vreo declarație), a fost semnată în fata notarului iar acesta a menționat data semnării și autentificării procurii. De altfel, este greu de crezut că reclamanta, care locuia de foarte mulți ani în Germania și era vorbitoare de limba germană, nu a discutat cu notarul despre conținutul procurii. Aceasta nu a produs nicio probă din care să reiasă dacă a adus sau nu la cunoștința notarului din Germania ce conține procura sau în ce scop dorește autentificarea ei, deși cu siguranța că, în Germania, ca și în România, atunci când o persoana solicită de la orice autoritate publică sau privată emiterea unui document, trebuie să completeze o cerere care primește număr de înregistrare și care se păstrează în arhiva respectivei autorități. În al patrulea rând, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor privind suportarea cheltuielilor de judecată în cazul admiterii, în parte, a apelului formulat. Aceasta a stabilit, în mod nelegal, obligarea recurentei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa de timbru judiciar și taxa de traducere, în total suma de 3.731,46 RON, deși în mod evident a admis, doar în parte, apelul. Astfel, din cele trei motive de apel formulate, instanța de apel a admis doar un singur motiv de apel și a schimbat în parte sentința pronunțată pe fondul cauzei. În condițiile în care apelul a fost admis, de fapt, în parte, în mod legal trebuia să fie acordate cheltuieli de judecată proporțional cu partea de cerere admisă, respectiv proporțional cu motivele de apel admise, adică doar în limita a 1/3 din totalul cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă. Pentru toate aceste argumente, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1075/22.06.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă și menținerii în tot a sentinței apelate ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest demers, reprezentând taxa judiciara de timbru în cuantum de 3561,46 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta B. S.R.L. prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii, criticile invocate în recurs de către pârâta recurentă vizează, în esență, faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat ca lipsită de valabilitate procura întocmită în Germania, de către un notar german, în scopul de a fi utilizată în România pentru încheierea unor contracte de vânzare - cumpărare având ca obiect imobile, câtă vreme acest înscris s-a emis în cadrul unei proceduri ale cărei reguli au fost respectate pe deplin de către notarul german. Susține recurenta că în mod greșit instanța de apel a admis faptul că reclamanta nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască în anul 2013, atunci când a solicitat autentificarea procurii la notarul din Germania, prevederile legale în vigoare privind forma actelor juridice în România, pe care însă le invocă în prezenta cauză, în anul 2021, doar pentru a obține constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014. Pe de altă parte, în opinia recurentei decizia instanței de apel a fost dată și cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 90 și art. 92 din Legea nr. 36/1995 privind înscrisul autentic notarial care implică o anumită procedură. Recurenta apreciază că toate prevederile legale au fost complinite de către notarul din Germania, în sensul ca a identificat partea semnatară, conform actului de identitate prezentat de aceasta, a luat act de consimțământul acesteia de a semna respectiva procura, a fost semnată în fata notarului iar acesta a menționat data semnării și autentificării procurii. Analizând întregul context normativ aplicabil cauzei, Înalta Curte apreciază că în soluționarea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute pentru nerespectarea formei procurii, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente. Astfel, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2014 de C. și D., pe considerentul că încheierea acestuia s-a realizat în baza unui mandat(procură) ce nu respectă forma autentică, fiind dat de către vânzătoare sub legalizare de semnătură. În concret, la data de 01.02.2013, reclamanta a solicitat autentificarea procurii speciale de către notarul H. din orașul Ingolstadt, Germania, prin care aceasta împuternicea pe mandatarii G. și I. pentru ca: "împreună sau separat, sa semneze în numele și pe seama sa contracte ele vânzare - cumpărare și fără a fi limitativ, orice alte acte în vederea încheierii în conformitate cu dispozițiile legale a contractelor mai sus menționate, cu privire la cota sa parte din imobilul situat în București, str. x. Mandatarii mei vor putea vinde oricui și la orice preț cota mea parte din imobilul situat în București". Procura specială astfel încheiată a fost apostilată, conform Convenției de la Haga din data de 05.10.1961. Or, de principiu, procura este un act juridic distinct a cărui valabilitate trebuie examinată potrivit legii aplicabile acestuia din urmă, chiar dacă reclamanta a învestit instanța și cu o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, cele două înscrisuri având o individualitate juridică proprie, putând fi guvernate de norme juridice diferite. Așadar, un prim aspect esențial reținut de Înalta Curte se referă la faptul că, fiind în discuție un act juridic întocmit în țară străină, în conformitate cu legea acestei țări dar cu scopul de a produce efecte juridice în România, în mod evident, raportul juridic litigios stabilit între părți conține elemente de extraneitate, ceea ce determină aplicarea regulilor de drept internațional privat. Deși părțile fac referiri imprecise la legislația germană, iar instanța de apel face, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, unele trimiteri la sistemul de drept german, nu a fost reținută ca fiind aplicabilă în cauză legea germană. În acest context, în demersul juridic al identificării normei juridice incidente, se constată că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., instanța soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar în condițiile art. 2.562 alin. (1) și (2) C. civ., determinarea conținutului legii străine constituie o sarcină care incumbă, deopotrivă, instanței și părților. Așadar, din oficiu, instanța poate cunoaște legea străină desemnată de norma conflictuală a fi aplicabilă. Or, astfel cum rezultă din art. 2.539 alin. (1) C. civ. (1) Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul iar în ceea ce privește legea aplicabilă procurii, ca act juridic unilateral, în condițiile în care autorul procurii (mandantul) nu a ales legea aplicabilă acesteia, art. 2.638 C. civ. dispune că:(1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. (2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social. Așadar, în contextul generat de condițiile alin. (2) al textului de lege evocat, legea aplicabilă procurii este legea germană, ca lege a statului în care autorul actului unilateral (mandantul) își avea reședința obișnuită la data întocmirii procurii, în considerarea deopotrivă, și a caracterului protecționist pe care îl generează instituirea acestor norme în privința consimțământului autorului actului juridic unilateral. Prin urmare, din această perspectivă, relevantă este reședința obișnuită, ca punct de legătură cel mai caracteristic cu împrejurările de viață ale emitentului declarației de voință, iar nu cetățenia. Trebuie menționat că, deși nu identifică ca normă aplicabilă litigiului legea germană, instanța de apel face referiri în cuprinsul considerentelor deciziei recurate la normele de drept german, reținând că, în sistemul german, este reglementată procedura autentificării însă, potrivit adresei emise de același notar(...), documentul întocmit la data de 01.02.2013 cu nr. G280/2013 este o certificare a semnăturii. Astfel, deși apelează la dispoziții din legea germană pentru a stabili forma autentică a procurii, instanța de apel nu conduce raționamentul juridic până la a conchide în ce măsură, potrivit dreptului german, procura dată pentru încheierea unui act juridic este sau nu supusă formei prevăzute de lege pentru respectivul act juridic. În consecință, sunt eronate concluziile instanței de apel privind pretinsa încălcare a prevederilor legii române, inclusiv a dispozițiilor art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, respectiv art. 225 din Regulamentul activității notariale, referitoare la faptul că părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică, iar vânzarea imobiliară în România este supusă formei autentice ad validitatem. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va verifica, potrivit legii germane, dacă procura este una specială, precum și dacă, din perspectiva folosirii sale pentru perfectarea unei vânzări imobiliare, se prevede expres că, procura dată în vederea întocmirii unui act juridic supus unei forme solemne, trebuie să respecte ea însăși acea formă.