ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 563/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2022 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Inspecția Judiciară, B. - inspector șef în cadrul Inspecției Judiciare, C. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, D. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, E. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, F. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 378.232 RON.

Prin sentința civilă nr. 205 din 12 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins cererea de probatorii, ca neutilă; a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B. - inspector șef în cadrul Inspecției Judiciare, C. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, D. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare, E. - inspector în cadrul Inspecției Judiciară și F. - inspector în cadrul Inspecției Judiciare.

Prin decizia nr. 1902 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 205 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1902 din 28 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 vizând răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Invocă dispozițiile alin. (3) al acestui articol, care enumeră cazurile limitative de eroare judiciară, și arată că un inspector judiciar nu ar putea să comită o eroare judiciară, întrucât nu are atribuții jurisdicționale, actele acestuia neavând caracter jurisdicțional.

Afirmă că doar un judecător sau procuror poate comite o eroare judiciară, iar inspectorii judiciari, potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, sunt suspendați din funcțiile pe care le ocupă la instanțe sau parchete pe durata exercitării mandatului de inspector șef, inspector șef adjunct, director al direcției de inspecție și inspector judiciar.

Mai arată că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, însă le-a interpretat și aplicat greșit, refuzând să judece fondul chestiunii deduse judecății.

Prin întâmpinare, intimata Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 20 septembrie 2023, a fost fixat termen de judecată la data de 15 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile de drept material cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004, vizând răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ignorând astfel faptul că dispozițiile alin. (3) al acestui articol enumeră limitativ cazurile de eroare judiciară și împrejurarea că un inspector judiciar nu are atribuții jurisdicționale.

Înalta Curte constată că prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost reglementată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum și acțiunea în regres a statului împotriva judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, prin această normă legală concretizându-se (alături de textele speciale cuprinse în C. proc. pen., respectiv, cele ale art. 538-539) principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar.

Urmare a controlului de constituționalitate (aprioric) exercitat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 - prevăd că "există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" [alin. (3)], respectiv că "prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară" [alin. (4)].

Instanțele de fond și de apel, reținând că prin acțiunea de față se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților-persoane fizice, inspectori judiciari, respectiv inspector-șef, precum și a Inspecției Judiciare, pentru exercitarea cu rea-credință a atribuțiilor de către inspectorii judiciari care au instrumentat sesizările disciplinare formulate împotriva reclamantului, au stabilit că demersul judiciar inițiat de reclamant conform dispozițiilor dreptului comun este inadmisibil, eludându-se prin acesta principiul de drept substanțial ce coordonează raportul dintre legea generală și cea specială reprezentată de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, mai sus prezentate.

Se observă că, prin aceste norme, legiuitorul a urmărit compensarea daunelor, atât a celor materiale, cât și a celor morale, provocate persoanei care a fost victima unei erori judiciare, indiferent de natura procesului. Ca atare, în cauză, instanța devolutivă de prim control judiciar, analizând suplimentar admisibilitatea acțiunii și prin prisma specificului Inspecției Judiciare, respectiv a scopului activității desfășurate de inspectorii judiciari, nu se putea raporta la acest cadru normativ pentru a statua asupra acestui fine de neprimire fără a examina în ce măsură situația de fapt reținută poate fi circumscrisă noțiunii legale de eroare judiciară.

În scopul interpretării și aplicării corecte a textului legal reținut a fi incident asupra raportului litigios, instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a noțiunii de eroare judiciară.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin aceeași Decizie a Curții Constituționale nr. 45/2018 s-a reținut că, deși este de competența exclusivă a legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noțiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea acestuia normativizarea situațiilor și ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfășurarea actului de justiție, legiuitorul trebuie însă să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției, arătându-se sub acest aspect că eroarea judiciară aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale (paragrafele 216, 217, 227).

Totodată, este necesar a fi subliniat că, așa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 417/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din data de 27 iunie 2018, paragraful 72), "legiuitorul trebuie să fie preocupat să aplice acest concept pe ambele paliere ale funcționării justiției, respectiv activitatea judecătorilor, care se concretizează prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, și cea a procurorilor, care se concretizează prin emiterea de ordonanțe [art. 286 alin. (1) din C. proc. pen..] sau rechizitorii."

Astfel, lămurind sfera de cuprindere a celor două litere ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cu prilejul controlului de constituționalitate realizat prin decizia anterior evocată, Curtea a apreciat că în ambele ipoteze normative reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată, în legătură cu asemenea litigiu putându-se reține existența unor acte procesuale efectuate de procuror/judecător care au determinat nerespectarea/încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual, respectiv, existența unei hotărâri judecătorești definitive care să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză (paragrafele 73-75).

În consecință, Curtea Constituțională a constatat (paragraful 82) că prin acest text "legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispozițiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar și univoc determinate situațiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăților/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârile judecătorești pronunțate, în mod evident, în contra legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situațiile ce pot determina constatarea existenței unei erori judiciare; (...)".

Față de statuările anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod eronat, instanța de apel, deși a reținut că actele întocmite de inspectorii judiciari nu au caracter jurisdicțional, a constatat, într-o manieră, de altfel, contradictorie, că răspunderea acestora pentru eventualele erori cauzate cu rea-credință ar putea fi angajată potrivit procedurii reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, care s-ar aplica în mod corespunzător.

Este real că procedura disciplinară în cazul judecătorilor și procurorilor, prevăzută de Legea nr. 317/2004, include atât o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori, cât și o fază jurisdicțională, care se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 317/2004 și ale C. proc. civ., iar împotriva hotărârii secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii este instituită și o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

O asemenea reglementare, menită să asigure în această materie toate garanțiile dreptului la apărare și ale dreptului la un proces echitabil încă din faza cercetării disciplinare, nu permite însă concluzia că repararea eventualelor prejudicii produse prin modul necorespunzător de exercitare a mandatului inspectorilor judiciari ar putea fi solicitată de partea vătămată doar în contradictoriu cu Statul Român, în conformitate cu prevederile art. 96, prevederi legale care nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele avute în vedere de legiuitor în stabilirea situațiilor ce pot constitui erori judiciare, în acord cu considerentele mai sus expuse relativ la sfera de cuprindere a acestui text legal.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul instanței de apel vizând corelarea necesară dintre statutul de judecător ori, după caz, de procuror al inspectorilor judiciari și angajarea răspunderii civile a acestora exclusiv în condițiile speciale prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, din perspectiva calificării acestei forme de răspundere ca fiind un element al sistemului de garanții subsumate statutului de magistrat mai sus evocat.

În acest sens, prin decizia recurată s-a apreciat, în esență, că, deși pe perioada mandatului, inspectorii judiciari sunt suspendați din funcțiile pe care le ocupă la instanțe și parchete, nemaiputând desfășura activități de judecată, respectiv de urmărire penală, numirea în cadrul Inspecției Judiciare nu echivalează cu pierderea calității de judecător sau procuror, astfel încât corespunzător obligațiilor ce le incumbă, identice celor prevăzute pentru judecători și procurori, inspectorii beneficiază și de drepturile prevăzute de lege pentru aceștia, prin urmare, inclusiv de prevederile speciale referitoare la angajarea răspunderii cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de recurs constată că, așa cum s-a reținut și anterior în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia de recurs în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. 14 din 18 februarie 2008, Deciziile Î.C.C.J., Completul de 5 judecători, nr. 266/2017, nr. 336/2017, nr. 173/2018, nr. 26/2019, nr. 190/2020), din coroborarea art. 124 alin. (3), art. 125, art. 132 și art. 134 din Constituție rezultă că magistrații constituie o categorie specială de personal, care face parte din autoritatea judecătorească, desfășurându-și activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de C.S.M., raport juridic în privința căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg.

Totodată, Curtea Constituțională a arătat, referitor la același statut (Decizia nr. 685/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din data de 13 februarie 2017) că acesta "rezultă din legislația specială, edictată în concretizarea normelor constituționale care acordă magistraților o poziție deosebită în ansamblul diverselor categorii de personal, caracterizată prin garanții conferite în vederea asigurării independenței și imparțialității acestora, necesară înfăptuirii justiției, ca activitate fundamentală într-un stat de drept" (paragraful 22).

Astfel, "toate aspectele ce țin de statutul magistraților, drepturile și obligațiile, regimul interdicțiilor și al incompatibilităților sunt prevăzute expres și detaliate în legile speciale adoptate în domeniu (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii). Mai mult decât atât, statutul magistraților este fixat prin chiar prevederile Legii fundamentale, fiind caracterizat, în principal, prin independența și inamovibilitatea judecătorilor și stabilitatea procurorilor, însoțite de garanții constituționale, concretizate la nivelul legilor menționate" (paragraful 27).

Raportându-se, așadar, la acest ansamblu normativ, în ceea ce privește statutul inspectorilor judiciari Înalta Curte reține că, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Perioada în care judecătorul sau procurorul este inspector judiciar constituie vechime în funcția de judecător sau procuror", iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, "Pe perioada mandatului, inspectorii judiciari au toate drepturile judecătorilor și procurorilor detașați, precum și obligațiile prevăzute de lege pentru judecători și procurori".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 71 din Legea nr. 317/2004 și cele ale art. 62 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare aprobat prin Ordinul nr. 134/2018, doar angajarea răspunderii disciplinare a inspectorilor judiciari se face în cazurile, condițiile și procedura prevăzută, pentru judecători și procurori, de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acte normative incidente la momentul desfășurării cercetării disciplinare asupra reclamantului, norma de trimitere fiind de strictă interpretare și aplicare.

În acest context legal, se constată și caracterul fondat al criticii recurentului vizând interpretarea și aplicarea eronată în apel a prevederilor legale prin care este reglementată suspendarea inspectorilor judiciari din funcțiile pe care le ocupă la instanțe sau parchete pe durata exercitării mandatului, respectiv, a art. 71 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 [recurentul făcând trimitere eronat la norma cu conținut similar cuprinsă în art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, lege adoptată însă ulterior faptelor delictuale reclamate].

Astfel, în privința celor reținute asupra întrunirii condițiilor speciale prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru angajarea răspunderii civile, normă care, în opinia instanței de apel, se aplică inspectorilor judiciari, ținându-se seama de drepturile și obligațiile corespunzătoare calității acestora de judecător sau procuror, în pofida prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora, pe durata exercitării mandatului de inspector-șef, inspector-șef adjunct și inspector judiciar, judecătorii și procurorii sunt suspendați de drept din funcțiile pe care le ocupă la instanțe și parchete, Înalta Curte va avea în vedere inclusiv statuările Curții Constituționale.

Examinând acest ultim text legal, instanța de contencios constituțional a arătat, raportat la norma în cauză, apreciată ca fiind esențială pentru înțelegerea statutului inspectorilor judiciari, că "toate atributele specifice funcției de judecător sau procuror sunt temporar sistate, persoana care obține un mandat de inspector judiciar desprinzându-se complet de tot ceea ce caracterizează exercițiul acestor funcții. Funcția de inspector judiciar îi conferă acestuia competențe proprii, stabilite prin Legea nr. 317/2004, caracteristice unui domeniu distinct de cel judiciar, în care activează judecătorii și procurorii. De aceea, este irelevant dacă inspectorul judiciar a exercitat anterior funcția de judecător sau de procuror, întrucât, în noua calitate, deținută cu titlu provizoriu, pe parcursul unui mandat limitat în timp, dobândește un statut juridic diferit de cel al funcției de bază, statut care nu mai conservă caracteristicile acestei funcții din al cărei exercițiu a fost suspendat de drept în momentul debutului mandatului de inspector judiciar." (Decizia CCR nr. 421/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din data de 22 octombrie 2019, paragraful 22).

Trebuie remarcat că, prin aceea decizie s-a mai statuat că, întrucât Inspecția Judiciară nu interferează în competențele atribuite de lege judecătorilor, ci efectuează verificări cu privire la posibila săvârșire de către judecători și procurori a unor abateri disciplinare [art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004], efectuează cercetarea disciplinară în cazul în care, prin rezoluție, constată că există indicii cu privire la săvârșirea unei abateri [art. 45 alin. (5)], exercită acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii [art. 47 alin. (1) lit. a)], independența și inamovibilitatea judecătorilor rămân atribute ce caracterizează strict activitatea jurisdicțională desfășurată de aceștia, iar "inspectorul-șef și inspectorul-șef adjunct al Inspecției Judiciare au, în exercițiul acestor funcții, un statut distinct de cel al judecătorilor și al procurorilor, fiind, așadar, irelevant dacă aceștia provin din rândul judecătorilor sau al procurorilor, pentru argumente mai sus expuse, care se referă generic la toți inspectorii judiciari, indiferent dacă au sau nu funcții de conducere" (paragrafele 23, 27).

Concluzionând pe baza normelor legale mai sus analizate, astfel cum au fost interpretate și prin jurisprudența obligatorie a instanței de contencios constituțional, Înalta Curte constată că o eventuală angajare a răspunderii civile a inspectorilor judiciari pentru fapte care au avut loc în perioada exercitării mandatului, în exercitarea atribuțiilor specifice de analiză, verificare și control, nu poate face abstracție de natura activității Inspecției Judiciare ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 65 din Legea nr. 317/2004, aceasta fiind o activitate administrativă, iar nu o activitate specifică unei instanțe judecătorești.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, nici împrejurarea că inspectorii judiciari acționează în numele Statului, desfășurând atribuții de interes public, menite să asigure legalitatea actului de justiție, în conformitate cu prevederile art. 74 din Legea nr. 317/2004 și cele ale art. 8 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare aprobat prin Ordinul nr. 134/2018, nu poate constitui un argument pentru aplicabilitatea în cauza dedusă judecății a dispozițiilor legale sus-menționate.

Este de netăgăduit că răspunderea pentru erori judiciare reprezintă o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncțiile sistemului de justiție, dar angajarea acesteia nu se poate realiza în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate desprinse din prevederile legale anterior examinate, angajarea răspunderii statului și compensarea daunelor, materiale și/sau morale, provocate persoanei care a fost victima unei erori judiciare, neputând avea loc decât cu respectarea acestor exigențe legale, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale.

Existența unei erori judiciare este, așadar, în concepția legiuitorului, un element indispensabil pentru angajarea răspunderii statului.

Or, în cauza de față, ținând seama de natura faptelor deduse judecății, fapte ce ar constitui conform pretențiilor reclamantului temeiul tragerii la răspundere civilă a pârâților, este exclusă o asemenea calificare prin prisma condițiilor legale sus-menționate care conturează o asemenea vătămare ce poate interveni numai pe parcursul unui proces, privind exclusiv greșelile din administrarea justiției.

Pentru aceste considerente, reținând că răspunderea pârâților persoane fizice pentru eventualele erori cauzate nu poate fi angajată potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 303/2004, astfel încât decizia atacată este nelegală, prin raportare la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., admițând recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care urmează a statua asupra pretențiilor formulate de reclamant în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Referitor la cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Inspecția Judiciară ca structură cu personalitate juridică, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat acest demers ca fiind inadmisibil având în vedere considerentele reținute privitoare la lipsa unei acțiuni directe a persoanelor vătămate împotriva inspectorilor, în contextul stabilirii ca fiind incidente a dispozițiilor art. 96 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, aceasta fiind situația premisă în care s-a analizat și lipsa unui raport de prepușenie dintre Inspecție și inspectorii ce își desfășoară activitatea în cadrul acestei entități - cu toate că, astfel cum și instanța de apel a observat, reclamantul nu a invocat explicit în motivarea acțiunii sale în răspundere civilă un asemenea temei juridic, respectiv, o răspundere pentru fapta altuia care s-ar putea angaja numai în conformitate cu dispozițiile art. 1373 C. civ.

În consecință, instanța de rejudecare urmează a lămuri și natura pretențiilor reclamantului îndreptate împotriva Inspecției Judiciare, stabilind, după caz, legitimarea procesuală a acestei autorități în speță prin raportare la delictele invocate prin cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1902 din 28 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.