ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 02.11.2020 în dosarul nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu B.-C., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 100.000 euro, echivalentul a 487.470 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată, pentru încălcarea obligațiilor legale care îi revin în calitate de furnizor privat de servicii de asistență socială pe care și le-a asumat prin contractul nr. x din 7 ianuarie 2019, având ca obiect acordarea de servicii de asistență socială tatălui lui în calitate de beneficiar, actualmente defunctul A., și lui, în calitate de cobeneficiar; de asemenea, a solicitat oligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 72/D din data de 25 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. - C. și s-a luat act de opțiunea pârâtei de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1752/A/2022 din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 72/D din data de 25 martie 2022 a Tribunalului Satu Mare, a anulat în sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1752/A/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs pârâta B. - C.. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare. După prezentarea situației de fapt, prin primul motiv de casare invocat, recurenta a criticat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește echivalarea lipsei calității de creditor reținută de prima instanță cu lipsa calității procesuale active prevăzute de art. 36 C. proc. civ. și cu excepția lipsei de interes, excepții care nu sunt incidente în cauză. În acest sens, a arătat că aceste două excepții nu au fost invocate de părți, iar lipsa calității de creditor a reclamantului nu are ca temei dispozițiile art. 36 C. proc. civ. A mai învederat că, fiind parte contractantă, nu se poate reține o lipsă de calitate procesuală a reclamantului, dar aceasta nu echivalează cu nașterea, în persoana reclamantului, a drepturilor specifice serviciilor de asistență socială reglementate prin contractul dedus judecății, în condițiile în care acest contract reprezintă izvorul a două raporturi juridice dintre beneficiar și prestator, pe de o parte, și dintre cobeneficiar și prestator, pe de altă parte. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 252 și art. 256 C. civ., apreciind că acestea nu sunt incidente în speță.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, având în vedere că împuternicirea avocațială depusă de reprezentantul recurentei nu este semnată, și pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin criticile formulate, recurenta a invocat încălcarea de către curtea de apel a normelor de procedură, susținând că aceasta a greșit prin considerarea lipsei calității de creditor reținută de prima instanță ca fiind echivalentă cu lipsa calității procesuale active prevăzute de art. 36 C. proc. civ. și cu excepția lipsei de interes, apreciind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Totodată, a susținut, printr-un al doilea motiv de recurs, că instanța de apel a făcut o aplicarea greșită a prevederilor art. 252 și art. 256 C. civ., apreciind că acestea nu sunt incidente în speță. Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor de drept procedural și drept material, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond. Astfel, se reține că în data de 07 ianuarie 2019, a fost încheiat contractul nr. x/07.01.2019 pentru acordarea de servicii sociale, părți contractante fiind pârâta B., în calitate de furnizor de servicii sociale, numitul A., autorul reclamantului, decedat la data 18 octombrie 2019, în calitate de beneficiar, și reclamantul A., fiul lui A., în calitate de cobeneficiar. Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei plata de despăgubiri civile (materiale și morale) pentru încălcarea obligațiilor legale pe care și le-a asumat, în calitate de furnizor privat de servicii de asistență socială, prin contractul nr. x din 07 ianuarie 2019. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile contractuale, împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: o neexecutare totală sau parțială sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul solicitat a fi acoperit. Prima instanță a respins cererea ca nefondată, reținând, în esență, că reclamantul nu are calitate de creditor al obligațiilor asumate de pârâtă prin contract pentru a putea solicita atare despăgubiri, întrucât drepturile erau personale, netransmisibile reclamantului, succesor legal al beneficiarului serviciilor de asistență socială. Drept urmare, a respins cererea, reținând că în cauză nu este incidentă răspunderea civilă contractuală. Instanța de prim control judiciar, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a infirmat soluția primei instanțe, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a pronunța soluția atacată prin prezenta cale de atac, instanța de apel a reținut că, fără a administra vreo probă și fără a analiza temeinicia solicitărilor deduse judecății, respingând cererea prin reținerea unor excepții de procedură și de fond, prima instanță și-a fondat soluția pe lipsa calității de creditor a reclamantului, care echivalează cu lipsa calității procesuale active, stabilind că nu este incidentă în speță răspunderea civilă contractuală. Prin prima critică formulată, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat soluția instanței de fond ca fiind fondată pe admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive - prin echivalarea lipsei de creditor cu lipsa calității procesuale active - și a excepției lipsei interesului. Deși subsumată de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., critica concretă formulată se încadrează în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, respectiv încălcarea normelor de procedură. Dezvoltând această critică, pârâta a susținut că nu a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, calitate care nu poate fi contestată atâta timp cât acesta este parte contractantă. Totodată, a susținut că instanța fondului nu a respins acțiunea constatând că reclamantul nu are calitate procesuală activă, ci a analizat calitatea acestuia de creditor al intimatei, pentru obligațiile asumate prin contractul litigios. Critica formulată este nefondată. Din cuprinsul sentinței civile, Înalta Curte observă, contrar afirmațiilor recurentei, că prima instanță a respins acțiunea pe motiv că reclamantul nu deține calitatea de creditor al obligațiilor de asistență socială. Prin urmare, instanța de fond nu a analizat cauza pe fondul ei, nefiind evaluată îndeplinirea condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile. Raționamentul juridic s-a oprit la concluzia referitoare la lipsa calității de creditor, ceea ce echivalează cu soluționarea cauzei prin prisma unor excepții procesuale și necercetarea fondului, astfel cum în mod corect a argumentat instanța de apel. În cauza de față, esența disputei juridice este determinarea calității de creditor în contextul pretențiilor formulate prin cererea introductivă, în condițiile în care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neîndeplinirea unor obligații de asistență socială asumate prin contractul încheiat, în beneficiul autorului reclamantului (defunctul său tată), contract în care reclamantul are calitatea de cobeneficiar. Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. civ., două dintre condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune sunt cele privind calitatea procesuală și interesul de a promova acțiunea, condiții generale care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impun a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil. Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat, fiind necesar ca reclamantul să probeze că este titular al raportului juridic dedus judecății. Lipsa calității procesuale active înseamnă că o persoană nu are dreptul să inițieze o acțiune în justiție pentru a-și apăra sau valorifica un drept pretins. În contextul unui contract, pentru a avea calitate procesuală activă, trebuie să fie parte a contractului sau să aibă un interes legitim în raportul juridic derivat din acesta. Lipsa calității de creditor echivalează, în general, cu lipsa calității procesuale active, deoarece fără o atare calitate nu există interesul legitim și actual necesar pentru a iniția o acțiune în justiție, existența interesului fiind o condiție intrinsecă a calității procesuale active. Totodată, trebuie menționat că lipsa calității procesuale active, respectiv cea a lipsei calității de creditor al obligației, este o neregularitate procedurală care duce la respingerea cererii, fără a permite analiza în fond a cauzei. În cazul concret dedus judecății, instanța de fond s-a limitat la analiza pretențiilor reclamantului în raport cu drepturile personale ale defunctului, care s-au stins odată cu decesul beneficiarului, și obligațiilor asumate de pârâtă față de acesta din urmă, fără să examineze cauza din perspectiva drepturilor personale ale reclamantului, astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv acoperirea daunelor materiale, reprezentând cheltuielile personale generate de spitalizarea, îngrijirea și înmormântarea tatălui său, precum și daune morale pentru suferințele psihice și emoționale cauzate de boala și decesul tatălui său. Astfel, în cazul concret dedus judecății, deși instanța de fond nu a reținut expressis verbis o lipsă de calitate procesuală activă întemeiată pe dispozițiile art. 36 C. proc. civ., motivarea dată soluției de respingere a acțiunii este fundamentată pe concluzia unei astfel de excepții, cauza nefiind analizată pe fond. Drept urmare, raționamentul instanței de apel și concluzia acesteia în sensul că litigiul a fost respins ca efect al reținerii unei excepții procesuale și nu au fost analizate pe fond pretențiile formulate este unul corect, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește invocarea tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici care să supună instanței de recurs o analiză a motivării hotărârii nici din perspectiva unei motivări insuficiente a deciziei și nici din perspectiva unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, astfel că legalitatea hotărârii atacate nu va fi analizată din perspectiva acestei ipoteze de nelegalitate. Cu referire la critica prin care se reclamă o aplicarea greșită a dispozițiilor art. 252, art. 253 și art. 256 C. civ., aceste dispoziții nefiind incidente în speță, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, având în vedere cele ce succed. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel și-a fundamentat soluția pronunțată pe dispozițiile C. civ. care reglementează ocrotirea valorilor intrinseci ale ființei umane și persoanele care pot acționa în situația decesului persoanei vătămate, susținând pe de o parte, că nu sunt incidente în speță, iar, pe de altă parte, că aceste reglementări trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1391 C. civ., reclamantul neavând dreptul de a porni acțiunea în despăgubiri pentru drepturile nepatrimoniale încălcate ale defunctului tată. Analizând conținutul pretențiilor formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale pentru încălcarea obligațiilor legale care îi revin în calitate de furnizor privat de servicii de asistență socială, pe care și le-a asumat prin contractul nr. x din 07 ianuarie 2019, având ca obiect acordarea de servicii de asistență socială tatălui reclamantului, în calitate de beneficiar, actualmente decedat, și reclamantului, în calitate de cobeneficiar. Daunele materiale au fost solicitate pentru acoperirea prejudiciului patrimonial rezultat din cheltuieli de îngrijire, spitalizare, vizite, cheltuieli funerare suportate ca urmare a decesului tatălui său, iar daunele morale au fost solicitate pentru suferința emoțională cauzată de boala și decesul tatălui. Drept urmare, raportat la obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată, nu se impunea a fi stabilit dacă reclamantul, în calitate de moștenitor al defunctului său tată, are sau nu dreptul de a iniția sau de a continua o acțiune pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale ale autorului său. Raportat la susținerile părții, la natura drepturilor solicitate și la temeiurile de drept invocate, în urma unei calificări juridice corecte a cererii de chemare în judecată, instanța trebuie să stabilească dacă pretențiile reclamantului sunt sau nu justificate. Drept urmare, dispozițiile legale reținute de instanța de apel, respectiv art. 252, art. 253 și art. 256 C. civ. nu sunt aplicabile în cazul concret dedus judecății, însă nu pentru argumentele invocate de recurenta-pârâtă, ci datorită caracterului personal al drepturilor afirmate prin cererea de chemare în judecată, astfel că normele juridice anterior enumerate au fost reținute, în mod eronat, de către instanța de apel. Cu toate acestea, având în vedere soluția corectă pronunțată de instanța de apel, de trimitere spre rejudecare primei instanțe, pentru analizarea fondului litigiului, Înalta Curte constată că motivul de recurs, astfel cum a fost formulat, nu este de natură a determina casarea deciziei atacate. În consecință, pentru toate argumentele expuse, constatând că soluția instanței de apel în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantului este legală, critica privitoare la acest aspect fiind nefondată, în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanța nr. x din 21 aprilie 2023, aflată la dosarul de recurs.