ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2359/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - Completul specializat în litigii de muncă, la data de 18.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Hidroelectrica S.A. la plata sumei de 1.750.779 RON reprezentând drepturi bănești cuvenite în temeiul contractului de cesiune nr. x/20.03.2002, al Legii nr. 64/1991 și al Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 547/2008 (art. 91 alin. (4), în calitatea sa de inventator al subansamblului "Cap de distribuție cu autocentrare pentru turbine hidraulice" ce face obiectul Brevetului de invenție nr. x B1/F03. S3/06 înregistrat la O.S.I.M., titular S.C. Hidroelectrica S.A.

Prin încheierea din 12 martie 2018, completul specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, căruia i-a fost repartizată cauza, a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza de pe rolul acestui complet și a trimis-o unui complet care judecă în primă instanță în materie civilă.

Ulterior, prin încheierea nr. 26 din 15 mai 2018, ultima instanța învestită a admis excepția necompetenței materiale sub aspect funcțional, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâta Hidroelectrica S.A., în favoarea unui complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Vâlcea. A constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Pitești pentru soluționarea conflictului.

Prin sentința civilă nr. 64 din 8 august 2018, Curtea de Apel Pitești a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. Hidroelectrica S.A., în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018.

După întocmirea raportului de expertiză, în temeiul dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., reclamantul și-a precizat întinderea pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei:

- în principal, la plata sumei de 2.077.846 RON reprezentând drepturi bănești, pe perioada de la implementarea invenției și până în martie 2023, pentru hidroagregatele aflate în patrimoniul pârâtei la care s-a implementat noul cap de distribuție;

- în subsidiar, la plata sumei de 950.038 RON reprezentând drepturi bănești, pe perioada din septembrie 2014, până în martie 2023, pentru hidroagregatele aflate în patrimoniul pârâtei la care s-a implementat noul cap de distribuție.

Prin sentința civilă nr. 1547 din 28 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția decăderii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ambele excepții invocate de către pârâtă.

Tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. Hidroelectrica S.A. având ca obiect pretenții, astfel cum a fost precizată ulterior și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.077.846 RON reprezentând drepturi bănești, calculate de la implementarea invenției până în anul 2023. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6375 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1547 din 28 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, pârâta S.C. Hidroelectrica S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1337 din 9 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cu opinie majoritară, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 1547 din 28 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, intimat-reclamant fiind A..

Împotriva deciziei civile nr. 1337 din 09 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 iulie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris .

Prin rezoluția de primire de la 13 iulie 2022 s-a dispus întocmirea de către magistratul-asistent a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare. Prin raportul întocmit s-a reținut că urmează a se pronunța completul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 09 mai 2023 a fost prorogată discutarea excepției nulității pentru nedovedirea calității de reprezentant, pentru termenul de ședință ce a fost acordat în ședință publică, sens în care a fost citată recurenta cu mențiunea depunerii deciziei sale nr. 758/2020, la care se face referire în recurs; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în hidrocentrale - "Hidroelectrica" S.A. împotriva deciziei nr. 1337 din 9 martie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., fiind fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 28 noiembrie 2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant al recurentei.

Prin cererea de recurs, Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei apelate, trimiterea cauzei la Curtea de Apel Pitești, secția I civilă pentru o nouă judecată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta și-a întemeiat cererea în drept pe dispozițiile art. 483, art. 485, art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a aplicat greșit o serie de norme de drept material, respectiv prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1958.

Recurenta pârâtă a arătat că argumentele instanței privitoare la respingerea excepției prescripției au ca temei faptic inexistența negocierii între părți, lipsa sumei certe ce urma să fie plătită inventatorului și faptul că partea adversä avea obligația de a iniția negocierea și de a participa la finalizarea acesteia.

Recurenta pârâtă a arătat că, prin înscrisurile aflate la dosar, s-a fäcut dovada cä domnul A. a inițiat negocierea (adresa din 21.12.2011), fapt care a condus la formarea unei comisii de negociere (Decizia nr. 197/2012 a Hidroelectrica), chiar la întocmirea unei note de negociere, dar care nu a fost semnată de partea adversă. Prin urmare, negocierea a existat însă acordul intimatului reclamant lipsește, fapt ce dovedește, cel puțin pentru acel moment, lipsa interesului pentru suma stabilitä prin înscrisuri.

Recurenta pârâtă a arătat că, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, condiția suspensivă a negocierii sumei forfetare datorate inventatorului s-a împlinit la data negocierii - mai 2012, iar acest fapt conduce la aplicarea termenului de prescripție de 3 ani asupra obligației de a face.

Recurenta pârâtă a considerat că, pentru ipoteza preväzutä de art. 7 alin. (3) din decret, situație ce caracterizează starea de fapt, instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale amintite anterior și a pronunțat o decizie care nu este conformă cu legea.

Recurenta pârâtă a considerat că opinia separată a președintelui completului de divergență este întemeiată, mai ales că sunt avute în vedere aceleași texte legale. Cu toate că se reține ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție data emiterii brevetului de invenție, precizat în art. 4.7 din contractul de concesiune ca și condiție pentru negociere, efectul împlinirii prescripției este același.

Creditorul interesat al obligației de negociere (a face) era intimatul reclamant care, având în vedere că termenul de negociere nu a fost stabilit expres prin contract, trebuia ca în termenul general de prescripție de 3 ani de la data nașterii raportului de drept (contractul de cesiune) sau de la emiterea brevetului de invenție să acționeze în vederea stabilirii dreptului său. Creditorul obligației de a face a avut o atitudine indiferentă, justificatä probabil de raportul de muncă încheiat cu Hidroelectrica, însă aceastä atitudine a dus la prescrierea dreptului la data de 30.03.2007.

Tot în acest mod trebuie tratată obligația de plată a sumei ce revine inventatorului care deja a fost stipulată în contractul de cesiune și nu s-a stabilit de părțile contractante un termen cert.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat pentru două argumente principale: termenul de prescripție nu curge având în vedere natura drepturilor patrimoniale care își au izvorul în proprietatea intelectuală, însă, o eventuală prescripție începe să curgă de la data efectelor economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului, iar nu de la data publicării brevetului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat calea de atac promovată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa unei negocieri între părți și lipsa unei sume certe care să fie plătită inventatorului, întrucât a existat o negociere (nefinalizată din cauza lipsei de interes a intimatului), condiția suspensivă a negocierii sumei forfetare fiind îndeplinită la data realizării acesteia, respectiv mai 2012, dată de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul Lege nr. 167/1958.

Criticile astfel expuse de pârâtă au caracter nefondat.

Pe de o parte, aspectele de fapt referitoare la existența negocierilor între părți pentru stabilirea sumei datorate reclamantului nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, acestea reprezentând constatări ale instanței care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Instanța de recurs constată că, în stabilirea situației de fapt, instanțele de fond au reținut că, în perioada derulării raportului de muncă cu pârâta, reclamantul a fost autorul invenției "cap de distribuție cu autocentrare pentru turbine hidraulice", iar pentru emiterea brevetului de invenție pentru pârâtă, în calitate de titular, a fost încheiat între părți contractul de cesiune nr. x/20.03.2002.

În acest sens, s-a reținut că, prin contractul de cesiune înregistrat la apelantă sub nr. x/20.03.2002, cedentul A. a fost de acord să cedeze cesionarului SCPEEH "Hidroelectrica" S.A., odată cu înregistrarea cererii de brevet în data de 20.03.2000, dreptul la depunerea cererii de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului de invenție și dreptul la invocarea priorității contractuale (art. 2). S-a stabilit la art. 3 din contract că durata acestuia este de 20 de ani, începând cu data ce reprezintă înregistrarea la OSIM a cererii de brevet de invenție.

De asemenea, s-a reținut că, prin hotărârea nr. x din 29.08.2003 a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci s-a hotărât, în baza art. 28 din Legea nr. 64/1991, acordarea brevetului de invenție cu titlul menționat anterior, titularului S.C. Hidroelectrica S.A., calitatea de inventator aparținând reclamantului. A fost emis brevetul de invenție nr. x/29.08.2003, cu durata de valabilitate de 20 de ani, sub rezerva achitării taxelor anuale.

Invenția al cărei autor este reclamantul a fost implementată la mai multe hidroagregate ale pârâtei.

Astfel cum au reținut instanțele de fond, la pct. 4.7. din contract s-a prevăzut obligația cesionarului "de a achita cedentului o sumă forfetară care se va stabili în urma negocierii între cedent și cesionar, printr-un act adițional la prezentul contract, după obținerea brevetului de invenție, conform Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 3/6.03.2002."

În ceea ce privește negocierile menționate în contract, s-a reținut că abia în anul 2012, prin decizia nr. 197/4.05.2012 a Hidroelectrica S.A., a fost numită o comisie care urma să procedeze la invitarea intimatului la negocierea drepturilor sale patrimoniale rezultate în urma cesiunii și să supună aprobării conducerii societății sumele rezultate și însușite de inventator. Această procedură nu a fost finalizată, nu a fost încheiat niciun act adițional la contract, astfel că negocierea nu a avut loc.

În contextul arătat, instanța de apel a mai avut în vedere faptul că apelanta a recunoscut că invenția a fost folosită de unitate în toată perioada 2002 - 2017.

În raport cu data încheierii contractului dintre părți, în mod corect s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864 cu privire la contractul de cesiune și cele ale Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune.

Conform art. 7 din decretul menționat, prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

În cazul de față, din contract a rezultat obligația pârâtei de a plăti reclamantului drepturi bănești, al căror cuantum urma a se stabili în urma negocierii între părți, materializate prin încheierea unui act adițional. Astfel, ceea ce s-a amânat prin convenția părților a fost stabilirea cuantumului sumei datorate, prin negocieri concretizate în act adițional la contract.

În situația expusă, instanța de apel a considerat că prescripția nu începe să curgă de la data încheierii contractului de cesiune, atât timp cât, chiar prin contract, s-a stabilit că suma pe care o solicită reclamantul trebuie convenită prin negociere între părți, deci ulterior încheierii convenției de cesiune, sub condiția și a obținerii brevetului. De asemenea, instanța de apel a precizat că obiectul acestui litigiu și implicit critica din apel analizată la acest punct se referă la acțiunea reclamantului pentru obținerea despăgubirilor, acestea reprezentând obiectul cererii de chemare în judecată, situație în care în mod corect prescripția dreptului material la acțiune a fost analizată în aceste coordonate.

Susținerea recurentei pârâte în sensul că, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, condiția suspensivă a negocierii sumei forfetare datorate inventatorului s-a împlinit la data negocierii - mai 2012, iar acest fapt conduce la aplicarea termenului de prescripție de 3 ani asupra obligației de a face, nu poate fi reținută.

În ceea ce privește chestiunea negocierilor dintre părți, astfel cum s-a arătat mai sus, în cadrul stabilirii situației de fapt, instanța a stabilit că, până la formularea prezentei cereri de chemare în judecată, nu au avut loc aceste negocieri și, implicit nu a fost încheiat actul adițional. Instanța de apel a stabilit că o negociere s-a încercat abia în anul 2019, după declanșarea prezentului litigiu la 18.09.2017, apelanta trimițându-i intimatului adresa nr. x/22.04.2019 împreună cu un act adițional, redactat unilateral, ofertă cu care inventatorul nu a fost de acord și nu a semnat actul adițional, returnându-l către unitate.

În raport cu aceste elemente de fapt, în mod corect a stabilit instanța de apel că în cauză nu este în discuție o obligație ce se execută la cererea creditorului sau o obligație al cărei termen de executare nu este stabilit, pentru a fi incidente prevederile alin. (2) ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Întrucât dreptul dedus judecății a fost stabilit sub condiție suspensivă, sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol.

Astfel, în cazul condiției suspensive, în conținutul raportului juridic nu există decât posibilitatea nașterii unui drept subiectiv simplu și a unei obligații corelative simple. În cauza de față, obligația propriu-zisă, prefigurată de subiectele raportului juridic, și anume, datoria care incumbă debitorului la îndeplinirea condiției, nu îndeplinește condiția eficacității, aceeași fiind situația dreptului corelativ acesteia.

Eficacitatea obligației reprezintă rezultatul transformării, prin realizarea condiției suspensive, aceea a negocierii concretizate în act adițional, a conținutului raportului juridic într-unul specific unei obligații simple. Obligația debitorului se naște la momentul îndeplinirii condiției, concomitent nașterii dreptului subiectiv corelativ.

Astfel, nu este în discuție un termen suspensiv care pune în discuție numai exigibilitatea obligației, caz în care obligația este născută valabil și este amânată doar scadența.

În cauză, astfel cum corect a considerat instanța de apel, suma care reprezintă obiectul obligației de plată trebuia stabilită prin negociere între părți, obligație care revine și pârâtei, care beneficia de invenția brevetată. De asemenea, instanța de apel a observat corect că negocierile pentru stabilirea sumei forfetare pot avea loc pe toată perioada cât contractul de cesiune este în vigoare, în lipsa unei stipulații exprese în contractul de cesiune și în contextul în care invenția a fost folosită de unitate în toată perioada 2002 - 2017.

În consecință, concluzia instanței de apel în sensul că prescripția dreptului material la acțiunea formulată pentru plata despăgubirilor curge de la data negocierilor dintre părți concretizate în actul adițional prin care aceste sume, la care se referă art. 4.7 din convenție, au fost stabilite, este corectă, dreptul analizat fiind stabilit sub condiție suspensivă caz în care prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția, or, în contextul faptic al speței, negocierea drepturilor patrimoniale rezultate în urma cesiunii nu a avut loc.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în hidrocentrale - "Hidroelectrica" S.A. împotriva deciziei nr. 1337 din 9 martie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în hidrocentrale - "Hidroelectrica" S.A. împotriva deciziei nr. 1337 din 9 martie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2023.