ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 224/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 22 octombrie 2020 reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., pentru B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și, după modificarea cererii, în contradictoriu și cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea, obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1499 din 8 martie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei materiale, invocată de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției s-a reținut, în esență, că reclamantul a introdus acțiunea considerându-se vătămat de refuzul nejustificat de soluționare a cererii sale de către o autoritate centrală, iar refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim se asimilează actelor administrative, astfel revine curții de apel competența materială să soluționeze cauza.

2.2 Prin sentința civilă nr. 111/F din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției de declinare s-a reținut că, față de modul în care reclamantul a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată, obiectul acțiunii este un act administrativ asimilat constând în refuzul autorității de a îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor. Aplicând criteriul valoric și cel privind rangul autorității publice chemate în judecată, s-a apreciat că aparține tribunalului competența materială de soluționare a litigiului.

2.3 Prin sentința civilă nr. 1335 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

S-a reținut, în motivarea soluției, că natura juridică a litigiului constă în executarea unui contract de concesiune, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Față de valoarea obiectului cererii și de locul situării sediului pârâtei, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

2.4. Învestită prin declinare, Judecătoria Vâlcea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 6175 din 3 decembrie 2021, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivarea soluției de declinare s-a reținut că, față de modul în care reclamanții au înțeles să formuleze acțiunea introductivă, aceasta este una în contencios administrativ, determinată de refuzul autorității publice centrale de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar pentru fiecare contract încheiat în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii, anterior datei intrării în vigoare a Legii 236/2019.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a litigiului aparține curții de apel, ca instanță de contencios administrativ și fiscal, iar competența teritorială de soluționare aparține instanței competente material în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel Pitești.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În prezenta cauză, între reclamant, în calitate de prestator, și Direcția Sanitar - Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Vâlcea, în calitate de achizitor, a fost încheiat Acordul cadru de servicii nr. x/25.09.2017, care are ca obiect achiziția de servicii de supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor, ecvideelor și carnasierelor la B.. De asemenea, între părți s-a încheiat și contractul subsecvent de servicii nr. x/25.04.2019, precum și contractul subsecvent de servicii nr. x/29.04.2020

Conform art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Astfel, obiect al contestării îl reprezintă executarea contractului încheiat între părți, respectiv îndeplinirea obligației de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020. Chiar dacă obligația de plată a sumei de 10.000 RON lunar este stabilită de lege (în concret de art. IV din Legea nr. 236/2019), esențial este, în cauză, că raporturile juridice dintre creditor și debitor izvorăsc, la origine, din Acordul cadru de servicii nr. x/25.09.2017, contractul subsecvent de servicii nr. x/25.04.2019 și contractul subsecvent de servicii nr. x/29.04.2020.

În aceste condiții, pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, iar nu cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze, fiind vorba despre un litigiu care decurge din executarea unui contract administrativ.

Analizând acțiunea introductivă se constată că reclamantul nu face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri ori la vreo vătămare adusă acestora printr-un act administrativ, în sensul pe care Legea 554/2004 îl dă acestor concepte.

Astfel, obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Prin urmare, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în vreme ce executarea contractelor administrative, atunci când există vreun litigiu cu privire la acestea, este stabilită de legiuitor instanțelor civile.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportate la criteriul valoric, obiectul litigiului fiind reprezentat de plata sumei de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanței, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.