ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 4 noiembrie 2020, reclamantul Cabinetul Medical Veterinar A. a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și pe Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, solicitând obligarea acestora la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16 decembrie 2019 - până la data de 24 iulie 2020).

2.1. Prin sentința civilă nr. 1030 din data de 17 februarie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

În esență, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, reținând și că art. 2 alin. (2) din același act normativ prevede că:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Ca atare, având în vedere că pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA este o autoritate centrală, a cărei competență se exercită la nivel național, tribunalul a apreciat că soluționarea litigiului este de competența curții de apel.

În ceea ce privește competența teritorială, a reținut incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său".

Constatând că reclamantul are sediul în județul Ialomița, a apreciat că prezentul litigiu este de competenta Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1654 din data de 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în esență, a reținut că prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile art. I din Legea nr. 236/2019, prin care a fost completat art. 15 din O.G. nr. 42/2004, precum și că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, având în vedere că, deși a invocat existența unui refuz, din modul de formulare a cererii nu rezultă că ar fi solicitat inclusiv anularea acestui refuz și plata despăgubirii, ci direct plata onorariului.

Totodată, a constatat că refuzul de plată al autorității publice nu reprezintă un act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind emis "în regim de putere publică", potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, ci un act în legătură cu executarea contractului.

Pe cale de consecință, Curtea, apreciind că este vorba despre o acțiune în pretenții derivând din executarea unui contract, valoarea pretențiilor fiind de 70.000 RON, a constatat că în cauză devin incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., revenind judecătoriei competența de soluționare a acesteia.

În determinarea instanței competente teritorial, a făcut aplicarea art. 107 C. proc. civ., reținând că pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița își are sediul în raza Judecătoriei Slobozia.

2.3. Prin sentința civilă nr. 438 din data de 24 februarie 2022, Judecătoria Slobozia a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Slobozia, în esență, a făcut aplicarea prevederilor art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, apreciind că litigiul nu decurge din executarea contractelor administrative, conform ultimei teze a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A reținut că prezentul litigiu nu presupune soluționarea unor aspecte ce țin de executarea contractului, ci încheierea acestor contracte între părți - respectiv reclamanta și pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița - constituie doar una dintre condițiile cerute de lege pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 236/2019, astfel cum rezultă din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Mai mult decât atât, a subliniat că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, arătând că pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA a refuzat în mod nejustificat să-i soluționeze cererea formulată în procedura prealabilă.

Față de aceste aspecte, a reținut că, în ceea ce privește competența materială și teritorială de soluționare a prezentei cauzei, aceasta aparține Curții de Apel București, în temeiul art. 96 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, având în vederea calitatea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA - autoritate publică centrală - și sediul reclamantului - localitatea Căzănești, județ Ialomița, aflat în circumscripția Curții de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, au avut loc declinări succesive de competență de la Tribunalul București la Curtea de Apel București și, ulterior, la Judecătoria Slobozia, această din urmă instanță declinându-și la rândul său competența în favoarea Curții de Apel București, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluționeze pricina.

Prezentul conflict negativ de competență materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanțelor cu privire la calificarea juridică a obiectului cauzei și, implicit a dispozițiilor legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reține că, în prezenta cauză, între Ministerul Agriculturii și Alimentației, în calitate de concedent, pe de o parte, și dr. A., în calitate de concesionar, pe de altă parte, a fost încheiat contractul de concesionare nr. x din data de 1 septembrie 1999, având ca obiect, în principal, activitățile sanitare veterinare de interes public național din cadrul CSV Gh. Lazăr, județul Ialomița, prevăzute în Programul acțiunilor strategice de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenirea transmiterii de boli de la animale la om și protecția mediului.

Între reclamantul din prezenta cauză, în calitate de concesionar, și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, prin Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, în calitate de concedent, au fost încheiate actul adițional nr. x din data de 12 august 2014 și actul adițional din data de 26 octombrie 2015 la contractul de concesiune nr. x din data de 1 septembrie 1999, prin care s-a convenit modificarea acestuia, modificare care nu privește obiectul contractului, astfel cum acesta este redat la pct. II din contractul de concesiune și a fost anterior evidențiat.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și pe Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița la plata sumei cuvenite, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin art. IV din Legea nr. 236/2019, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020 - 70.000 RON -, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă (de la data scadenței acestora până la data plății efective).

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Altfel spus, în contencios administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice, altfel spus, obiect al contestării, în acțiunea de față, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitele cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părți, în concret, executarea obligației de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reține și că, din cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată, rezultă că reclamantul, deși a invocat faptul că, în speță, conținutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor la solicitarea sa exprimă în mod neîndoielnic și explicit refuzul autorității publice de a-i soluționa cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligațiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportate la criteriul valoric, apreciat de către reclamant la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanței, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Slobozia, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.