ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 357/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. Cabinet Medical Veterinar Dr. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat obligarea acesteia la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

A arătat reclamanta că se află în prezența unui refuz al pârâtei de a soluționa favorabil cererea pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

Prin cererea adițională formulată la data de 21 decembrie 2021, reclamantul a precizat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, alături de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3132 din 11 mai 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărâri astfel, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 10 alin. (3) și (4) din același act normativ, reținând că raportul drept administrativ dedus judecății vizează exercitarea unor competențe de către autoritatea publică centrală.

2.2. Prin sentința civilă nr. 151/F-cont din 08 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal.

Această instanță a reținut că verificarea și aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum și plata acesteia sunt atributul Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea, actul administrativ emis în soluționarea cererii emanând de la instituția județeană aflată în subordinea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, titular al bugetului din care se face plata.

2.3 Prin sentința civilă nr. 1455 din 22 octombrie 2021, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că plata sumei de 10.000 RON lunar, ține de executarea contractului de cesiune sau de servicii, reprezentând prestația corelativă la care este ținut concedentul/achizitorul.

Chiar dacă dreptul cesionarului/prestatorului de a primi suma de 10.000 RON este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, acest lucru nu schimbă natura juridică a acestei prestații, ținând cont că în cadrul unui contract de concesiune de servicii publice, autoritatea concedentă are dreptul de a stabili și/sau de a modifica unilateral partea reglementată supusă normelor de drept public, a contractului. Art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 reglementează prețul unora din serviciile prestate în cadrul contractului de concesiune, astfel că orice acțiune în justiție referitoare la plata acestei sume constituie o acțiune în executarea contractului administrativ de concesiune de servicii/de achiziție de servicii.

2.4 Prin sentința civilă nr. 77 din 14 ianuarie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Pitești, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că obligația de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, despre care se face referire în alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligație legală și nu contractuală, cât timp acesta își are izvorul în lege și nu în contractul părților.

Chiar dacă acordarea acestei sume se face cu scopul de a fi sprijinită realizarea anumitor acțiuni necesare desfășurării activităților care fac obiectul prestațiilor contractuale, în considerarea contractelor existente între medicii veterinari și direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, se reține că plata acestor sume de bani se face în temeiul legii din bugetul Autorității, în calitate de autoritate centrală.

Astfel, refuzul autorității publice centrale de a-și îndeplini o obligație prevăzută prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 239/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, reprezintă un act administrativ asimilat.

Dat fiind faptul că reclamantul a înțeles să se judece și cu o autoritate publică centrală din al cărui buget se plătesc sumele de bani menționate, potrivit legii, că litigiul privește un act administrativ asimilat ce emană de la autoritatea centrală, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut, în stabilirea competenței, incidența prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în sensul în care competența materială de soluționare a litigiului revine curții de apel, ca instanță de contencios administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, au avut loc declinări succesive de competență de la Tribunalul București la Curtea de Apel Pitești, de la această instanță la Tribunalul Vâlcea și, ulterior, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, această din urmă instanță declinându-și la rândul său competența în favoarea Curții de Apel Pitești, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluționeze pricina.

Prezentul conflict negativ de competență materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanțelor cu privire la obiectul cauzei și, implicit, a dispozițiilor legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reține că, în prezenta cauză, între reclamant, în calitate de prestator, pe de o parte, și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Vâlcea, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul cadru de servicii care are ca obiect, în principal, activitățile sanitar veterinare de interes public național, respectiv achiziția de servicii de supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun."

Obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Cu alte cuvinte, în contencios administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice, adică, obiect al contestării, în acțiunea de față, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părți, în concret, executarea obligației de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reține și că, din cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată, rezultă că reclamanta, deși a invocat faptul că, în speță, conținutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, la solicitarea sa, exprimă în mod neîndoielnic și explicit refuzul autorității publice de a-i soluționa cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligațiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportat la criteriul valoric, apreciat de către reclamantă la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanței, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Râmnicu Vâlcea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.