ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2019

HOTĂRÂRE

21.03.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 21 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. București, solicitând instanței: obligarea pârâtei Hidroelectrica la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, reprezentând prima de vacanță aferentă celor 18 zile de concediu de odihnă, neefectuat, compensat în bani la data concedierii, calculată conform art. 2.30 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă pentru anii 2015- 2017, încheiat la nivelul unității- pârâte Hidroelectrica S.A., primă de vacanță indexată cu indicele de inflație, majorată și reactualizată cu suma datorată de salariat bugetului de stat, începând cu 1 ianuarie 2018, potrivit O.U.G. nr. 79/2017, care a intrat în vigoare la data de 01.01.2018 și care transferă obligativitatea plăților contribuțiilor sociale din sarcina angajatorului, în sarcina salariatului, precum și la plata daunelor interese moratorii reprezentând dobânda legală pentru sumele de bani prevăzute la lit. a) datorate de pârâta Hidroelectrica S.A., de la data scadenței până la data plății efective, conform art. 1535 Noul C. civ. și a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011; cu cheltuieli de judecată.

La 04 octombrie 2018, reclamantul A. a formulat cerere de modificare a acțiunii, în sensul completării acțiunii introductive de instanță cu următoarele capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri civile, reprezentând: adaosul salarial reprezentând participarea salariaților la profitul pârâtei Hidroelectrica S.A. aferent anului financiar 2017, în cuantum de un salariu de bază brut mediu la nivelul anului 2017, pentru funcția ocupată de reclamant, majorat și reactualizat cu suma datorată de salariat bugetului de stat, începând cu 1 ianuarie 2018, potrivit O.U.G. nr. 79/2017, și cu indicele de inflație, de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata daunelor interese moratorii reprezentând dobânda legală pentru aceste sume, datorate de pârâta Hidroelectrica S.A., de la data scadenței până la data plății efective, conform art. 1535 Noul C. civ. și a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011.

În ședința publică din data de 08 octombrie 2018, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale cu privire la soluționarea cauzei, având în vedere că la momentul sesizării instanței reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al societății pârâte care are sediul în București, iar reclamantul are domiciliul în municipiul Cluj Napoca.

Prin sentința civilă nr. 7142, pronunțată la data de 08 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SPEEH HIDROELECTRICA S.A. București, în favoarea Tribunalului Cluj.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Față de prevederile art. 269 C.M. și art. 210 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, cum, în cauza de față reclamantul, la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 27.06.2018, nu mai avea locul de muncă în București, raporturile de muncă fiind încetate la data de 03.11.2017, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 269 C.M, respectiv, domiciliul reclamantului este cel în raport față de care se stabilește competența teritorială.

Susținerile reclamantului în sensul că în contestația pe care a formulat-o împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă s-a stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în regulatorul de competență, că poate fi sesizată și instanța de la locul de muncă al contestatorului, a considerat instanța că nu sunt relevante în această cauză, acea competență alternativă fiind aplicabilă doar în situația contestării actului de încetare/desfacere a contractului individual de muncă, când se pune în discuție însăși legalitatea acestui act.

În speță însă, a reținut instanța, reclamantul nu mai are nicio relație de muncă cu intimata de aproximativ un an, totodată, reținând că reclamantul are domiciliul în Municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 7 februarie 2019, instanța a pus în discuție, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj.

Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 257/2019, pronunțată la data de 7 februarie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. București, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII a de conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curții de Casație și Justiție, pentru soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Raportat la dispoziția legală de la art. 266 din Codul Muncii, tribunalul a reținut că, pentru stabilirea normei de competență teritorială aplicabilă prezentului litigiu, se impune a se stabili în ce măsură obiectul cererii de chemare în judecată reprezintă un conflict de muncă. Sub acest aspect, s-a reținut că, potrivit art. 1 lit. n) din Legea nr. 62 din 2011, prin conflict de muncă se înțelege conflictul dintre angajați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. De asemenea, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62 din 2011, prin conflict individual de muncă se înțelege conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Tribunalul a reținut, pe baza considerentelor anterior expuse, că prezentul litigiu reprezintă un conflict de muncă, mai exact un conflict individual de muncă, având ca obiect dreptul subiectiv civil dedus judecății de către reclamant, constând în dreptul acestuia, în calitate de fost angajat, la acordarea unor drepturi salariale restante, în prezentul litigiu fiind aplicabile normele de competență speciale, specifice jurisdicției muncii.

Potrivit art. 107 alin. (1) C .proc.civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53 din 2003, privind Codul muncii, stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar alin. (2) prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62 din 2011, privind dialogul social, cu cele ale art. 116 C . proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62 din 2011, a reținut instanța, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În mod evident, ipoteza anterior menționată are în vedere situația în care cererea de chemare în judecată este formulată de către angajat, doar acesta din urmă având, în mod obiectiv, alegerea între instanța de la locul în care își are domiciliul și instanța de la locul în care își are locul de muncă.

Este adevărat, s-a reținut, că în cauza de față, la data formulării cererii de chemare în judecată (27.06.2018), reclamantul își avea domiciliul în orașul Cluj-Napoca, deci, în circumscripția teritorială a Tribunalului Cluj, însă, în ceea ce privește locul de muncă al reclamantului, tribunalul a reținut că, la data formulării cererii de chemare în judecată, acesta era în municipiul București (sediul social al pârâtei), adică în circumscripția teritorială a Tribunalului București. Sub acest din urmă aspect, tribunalul a mai reținut că, prin emiterea deciziei de concediere și neplata drepturilor salariale stabilite prin Contractul colectiv de muncă, locul de muncă al reclamantului a subzistat din perspectiva criteriului legal de determinare a competenței teritoriale, fiind evident că ceea ce a generat, în mod formal, cerere de chemare în judecată pentru neplata drepturilor salariale, a fost reprezentat de nerespectarea unei obligații contractuale din perioada derulării raporturilor de muncă.

În fine, Tribunalul a reținut că, reclamantul a învestit Tribunalul București cu soluționarea prezentei contestații, astfel că, din perspectiva dispozițiilor art. 116 C .proc.civ., manifestarea de voință a acestuia, în sensul alegerii instanței competente, s-a produs, iar efectele irevocabile ale acestei alegeri nu mai pot fi anihilate.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Cluj- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În ce privește cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) Codul muncii, stipulează faptul că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată la data de 27 iunie 2018, reclamantul A., care, într-adevăr, are domiciliul în municipiul Cluj- Napoca, a învestit Tribunalul București, respectiv instanța judecătorească competentă de la locul de muncă (în circumscripția căreia se află sediul pârâtei S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. București), cu soluționarea acțiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are domiciliul, fie pe cea de la locul de muncă, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al pârâtei, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum a reținut Tribunalul București, atâta vreme cât dispozițiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripție se află locul de muncă.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict de muncă-, având în vedere faptul că instanța în a cărei circumscripție se află locul de muncă, este Tribunalul București, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal și,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, și art. 116 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,