ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2019

HOTĂRÂRE

05.06.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 5 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, mai mulți reclamanți, printre care și A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 23.05.2014 până la zi și la plata drepturilor bănești ce li se cuvin, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; de asemenea au solicitat să fie obligat pârâtul să includă în buget și să vireze pârâtei sumele necesare achitării drepturilor bănești solicitate, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 20.06.2018, Tribunalul București a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 6432/12.09.2018 pronunțată în dosarul disjuns, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanții au domiciliul în județul Neamț și sunt salariați ai Camerei de Conturi Neamț.

Or, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a litigiilor de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Subliniind că aceste dispoziții sunt edictate în beneficiul reclamantului, în scopul de a-i asigura accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă, Tribunalul București a reținut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanță, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție, referindu-se doar la locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Tribunalul a înlăturat atât susținerile vizând coparticiparea procesuală, apreciind că fiecare dintre autorii cererii de chemare în judecată reclamă drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu angajatorul, cât și susținerile reclamanților referitoare la competența determinată de sediul sindicatului, notând că acțiunea nu a fost formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ la data de 13.11.2018.

Prin sentința civilă nr. 206/10.04.2019, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", iar potrivit alin. (3), "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 61/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, reclamanții aveau posibilitatea de a sesiza fie Tribunalul Neamț, în a cărui circumscripție își au domiciliul și locul de muncă, fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți reclamanți, în ipoteza în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă.

Or, în speță, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, iar reclamanții din cauza de față au ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, instanță competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul și/sau locul de muncă în circumscripția acestei instanțe.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar, au învestit Tribunalul București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre autorii cererii de chemare în judecată, cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceștia și Curtea de Conturi a României.

Tribunalul București a disjuns cererile formulate de reclamanții al căror domiciliu nu îi atrăgea competența teritorială, constituindu-se mai multe dosare, printre care și dosarul de față, în cadrul căruia, reținând că reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V. își au domiciliul în județul Neamț și sunt salariați ai Camerei de Conturi Neamț, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul unora dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea litigiului se află în circumscripția Tribunalului București.

Înalta Curte constată că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile deduse judecății fiind similare, situație în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 59 C. proc. civ., referitoare la coparticiparea procesuală, iar cererea de chemare în judecată poate fi adresată instanței competente pentru oricare dintre reclamanți.

Astfel conturat raportul juridic litigios, Tribunalul București a fost în mod legal sesizat, așa încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, care rămâne competentă să soluționeze cererea disjunsă.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.