ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1635/2019

HOTĂRÂRE

04.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1635/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantii A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, precum și cu citarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării să se dispună:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropshică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 și până la zi;

- obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație;

- obligarea pârâtei la menținerea acestei modalități de calcul în continuare si la efectuarea cuvenitelor mențiuni, cu cheltuieli de judecată;

- obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de Muncă, cauza a fost disjunsă, în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., fiind format dosarul nr. x/2018 al Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 6423 din 12 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în favoarea Tribunalului Iași, întrucât reclamanții au domiciliul pe raza Județului Iași și sunt salariați ai Camerei de Conturi Iași.

II. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2018 la data de 13 noiembrie 2018

Prin sentința civilă nr. 445/2019 din 25 martie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

A suspendat judecata cauzei și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiției.

În motivarea acestei soluții, Tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată, anterior disjungerii dispuse de Tribunalul București, a fost formulată de reclamanți care au locul de muncă în mai multe județe ale țării, printre care și reclamanți cu domiciliul și locul de muncă în București.

S-a reținut că prin încheierea din 20 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București a disjuns cererile, în funcție de locul de muncă al reclamanților, respectiv Camera de Conturi a județului respectiv, reținând spre soluționare doar cererile reclamanților cu domiciliul sau locul de muncă în București.

Instanța a precizat că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru stabilirea competenței, în situația în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2010, care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A menționat textul art. 269 alin. (2) și (3) din Codul Muncii, conform căruia competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, arătând, totodată, că atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticipare procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În considerarea faptului că drepturile reclamanților au aceeași cauză (solicitarea de obligarea a pârâților la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropshică), întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale și având ordonator principal de credite pe pârâta Curtea de Conturi a României, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active prevăzute de art. 59 din C. proc. civ., astfel că a stabilit Tribunalul competent în soluționarea cauzei ca fiind cel inițial învestit de către toți reclamanții în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București.

III. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și înregistrată după disjungere pe rolul aceleiași instanțe sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au chemat în judecată pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Litigiul dedus judecății are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, în conformitate cu art. 210 din Legea 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Așadar, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea de chemare în judecată având ca obiect un conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată privind pe reclamanții din cererea inițială în considerarea domiciliului și locului de muncă al acestora, în cauza de față fiind reunite cererile formulate de reclamanți cu domiciliul și locul de muncă în același județ, respectiv județul Iași.

Disjungerea, ca măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, nu poate fi cenzurată de instanța chemată să pronunțe regulatorul de competență. Instanța a dispus această măsură pentru considerente ce țin de gestionarea mai facilă a dosarului, fiind prorogate aspectele ce țin de competența teritorială.

Fiecare dintre reclamanții din cererea introductivă urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, izvorâte din raporturi individuale de muncă cu pârâta Curtea de Conturi a României, chiar dacă solicitarea dedusă judecății și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune.

Prin urmare, finalitatea comună a demersului judiciar al reclamanților din cererea inițială, constând în obligarea aceluiași angajator la plata către fiecare salariat a unor drepturi bănești întemeiate pe aceleași dispoziții legale, nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București este competent să judece și cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții care au domiciliul și locul de muncă pe raza teritorială a județului Iași, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în cauză nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.