ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 630/2019

Ședința publică din data de 22 martie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introductivă ce face obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanți persoane fizice pretind drepturi bănești individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Prin încheierea din data de 20 iunie 2018, instanța a dispus, printre altele, disjungerea acțiunii principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, apreciind că acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București.

Astfel, între altele, Tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. și formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

În cadrul acestui din urmă dosar, prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017 all Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au chemat în judecată pârâții Curtea De Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finantelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Prin sentința civilă nr. 6440/12.09.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul disjuns nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a fost declinată competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Dâmbovita și sunt salariați ai Camerei de Conturi Dâmbovita, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

A apreciat că în cauză nu prezintă relevanță împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică deoarece textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nici o excepție de la normele de competență în raport cu calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează sub acest aspect fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

A stabilit că nu pot fi reținute susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, deoarece în cauză nu este vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Totodată, a considerat că susținerile reclamanților referitoare la competența determinată de sediul sindicatului nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariați, în nume personal.

În consecință, Tribunalul București a admis excepția invocată din oficiu și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovita, instanță competentă față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentința civilă nr. 2084 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a fost admisă exceptia necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, fiind declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului București.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Dâmbovița a reținut că, în cauză cererea a fost formulată de mai mulți reclamanți, fiind depusă la Tribunalul București, instanța în circumscripția căreia își aveau domiciliul și locul de muncă cei mai mulți dintre reclamanți.

A reținut că raporturile juridice deduse judecății sunt similare, fiind incidente dispozițiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală, potrivit cărora "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Coroborând dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii cu cele ale art. 59 C. proc. civ. anterior citate, Tribunalul reține că cererea de chemare în judecată putea fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, aceștia exercitându-și dreptul de opțiune prin introducerea cererii pe rolul Tribunalului București.

Ca urmare, această instanță a devenit competentă teritorial absolut, neavând posibilitatea de a cenzura opțiunea reclamanților.

A apreciat că disjungerea cauzei nu era de natură să ducă la pierderea competenței instanței inițial investite, iar Tribunalul Dâmbovița apare ca nefiind instanță competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul aceleiași instanțe, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au chemat în judecată pârâții Curtea De Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finantelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

După disjungerea cererilor, în cauză sunt reunite cererile formulate de reclamanții cu domiciliul și locul de muncă în același județ, Dâmbovița.

Ulterior admiterii excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București și declinării competenței de soluționare a cauzei către Tribunalul Dâmbovița, dosarul conținând cererile astfel disjunse a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, cu nr. x/2018.

Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată privind pe reclamanții menționați, formând dosare noi.

În cauza de față, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații cu domiciliul și locul de muncă în județul Dâmbovița.

În speță, fiecare dintre reclamanții din cererea introductivă urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă cu pârâta Curtea de Conturi a României, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Aceasta deoarece în speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București și care nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București este competent să judece și prezenta cerere de chemare în judecată formulată de reclamanții care au domiciliul și locul de muncă pe raza teritorială a județului Dâmbovița, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în cauză nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2019.