ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2024

HOTĂRÂRE

09.10.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2023 la data de 13.03.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate caracterul ilicit al refuzului pârâtei de ștergere a linkurilor ce fac referire la numele său asociat comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, obligarea pârâtei la ștergerea tuturor linkurilor și informațiilor ce fac referire la propria persoană care nu mai sunt de actualitate și nu mai prezintă interes public, obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la penalități de întârziere de 10.000 euro/zi începând cu data de 09.03.2023 și până la îndeplinirea obligației de a face, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252 C. civ., art. 17 alin. (1) RGPD, art. 1 și 15 din O.U.G. nr. 137/2000.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a invocat excepția necompetentei teritoriale și materiale a Tribunalului Neamț.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința nr. 890/13.10.2023, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

A reținut instanța că în cauză pârâta B. S.R.L. are sediul în București, iar pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are sediul în București.

Conform art. 126 alin 1 C. proc. civ.: "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 alin. (1) și art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. rezultă că, în procesele privitoare la persoane, competența teritorială este exclusivă, de vreme ce au ca obiect "drepturi" de care părțile nu pot să dispună. Dacă prin lege specială nu se prevede o anumită competență pentru determinarea instanței care trebuie sesizată, urmează a fi avute în vedere dispozițiile dreptului comun, ceea ce înseamnă că în litigiile privitoare la persoane norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ. are caracter imperativ.

Faptul că pricina este referitoare la persoane rezultă din aceea că titlul V intitulat "Apărarea drepturilor nepatrimoniale " este plasat în Cartea I a C. civ. intitulată "Despre persoane". De altfel, articolele 252 și 253 C. civ. invocate în susținerea acțiunii sunt, de asemenea, așezate în aceeași carte a C. civ. dedicată persoanelor.

Prin sentința nr. 633/17.05.2024, Tribunalul București, secția a III a civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Neamț, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dat de prevederile art. 253 C. civ. potrivit căruia:

"(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. . . . . . . . . . .(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive."

Referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile legale anterior citate, prin Decizia în interesul legii nr. 1/2023, Înalta Curte a statuat că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori al amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. are caracter autonom față de cererea privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din același cod.

Prin urmare, prezenta acțiune nu este o cerere privitoare la persoane, întrucât prin intermediul său nu se solicită o măsură care să privească direct persoana, cum sunt cererile privind ocrotirea persoanei fizice, stabilirea legăturilor dintre părinți și copiii lor minori, cererile în materia căsătoriei sau filiației. Prin cererea de chemare în judecată se solicită repararea unui prejudiciu care, chiar dacă derivă din încălcarea unor drepturi nepatrimoniale, își păstrează natura de prejudiciu generat de săvârșirea unei fapte ilicite și nu este susceptibil să transforme cererea într-o pricină privitoare la persoane atât timp cât natura acesteia este alta.

Totodată, simplul fapt că art. 252 este plasat în Cartea I a C. civ. intitulată "Despre persoane" nu este în măsură să transforme acțiunea într-o cerere privitoare la persoane întrucât, pe de o parte, Cartea I a C. civ. acoperă un domeniu extrem de vast, reglementând inclusiv "persoana juridică", în Titlul IV, iar pe de altă parte însăși art. 253 C. civ. în ultimul alineat reglementează o modalitate patrimonială, bănească de reparare a prejudiciul.

În consecință, având în vedere obiectul și motivarea cererii de chemare în judecată, Tribunalul București nu este competent teritorial să judece prezenta cerere, dat fiind faptul că alegerea de competență a aparținut reclamantului, în raport de prevederile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., iar manifestarea sa de voință a fost în sensul de a se adresa Tribunalului Neamț, această instanță nemaifiind în măsură să-și decline competența prin prisma normelor de drept care o reglementează.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele argumente:

Obiectul cauzei îl constituie solicitarea formulată de reclamantul A. în temeiul art. 252 C. civ., de a se constata caracterul ilicit al refuzului pârâtei B. S.R.L., de ștergere a linkurilor ce fac referire la numele său asociat comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, precum și la ștergerea tuturor linkurilor și informațiilor ce fac referire la persoana acestuia care nu mai sunt de actualitate și nu mai prezintă interes public. Reclamantul solicită și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la penalități de întârziere de 10.000 euro/zi începând cu data de 09.03.2023 și până la îndeplinirea obligației de a face, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Dispozițiile art. 252-257 C. civ. consacră o reglementare distinctă privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, punând la dispoziția persoanei interesate mijloace moderne și flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât și prin compensații materiale, mijloace care pot fi cumulate, păstrându-și însă caracterul distinct.

În cauză, reclamantul solicită atât constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de către pârâtă, astfel cum sunt descrise în acțiune, cât și acordarea de despăgubiri aferente săvârșirii acestor fapte.

Situația descrisă de către reclamant prin cererea introductivă de instanță se circumscrie dispozițiilor art. 253 alin. (1) pct. C. civ. civ., conform cărora "Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței...constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă", dar și dispozițiilor art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive."

În ce privește natura juridică a acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 252-253 C. proc. civ. dar și competența materială a instanței învestite cu soluționarea unei asemenea cereri, prin Decizia în interesul legii nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și justiție s-a statuat în sensul că "...acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acțiune nepatrimonială (în apărarea unui drept nepatrimonial), prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, care, nefăcând parte din categoria acțiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din C. proc. civ., nu intră în competența de soluționare a judecătoriei, astfel că va fi de competența tribunalului, ca instanță de drept comun, potrivit art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe."

Prin aceeași decizie, s-a reținut că "...cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. nu poate fi considerată o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală întrucât constatarea caracterului ilicit al faptei, în temeiul textului legal menționat, este considerată de legiuitor ca fiind una dintre modalitățile de apărare prevăzute în favoarea persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau amenințate, pe când, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al faptei constituie doar una dintre condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acțiunii...".

S-a concluzionat, prin decizia în interesul legii menționată, că cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. este una în constatare, în timp ce acțiunea în răspundere civilă delictuală este o acțiune în realizare, reținându-se ca argumente atât situarea textului legal în Titlul V "Apărarea drepturilor nepatrimoniale" din Cartea I a C. civ. "Despre persoane", cât și faptul că în art. 1391 alin. (5) C. civ., cu denumirea "Repararea prejudiciului nepatrimonial", se stipulează că "dispozițiile art. 253-256 rămân aplicabile".

Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

În cauză nu operează alegerea de competență a reclamantului, astfel cum în mod eronat reține una din instanțele aflate în conflict, întrucât prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., ci dispozițiile art. 107 coroborate cu cele ale art. 99 alin. (2) C. proc. civ., așa cum s-a arătat mai sus, fiind vorba de o competență teritorială relativă.

Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 107 C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar pârâții din prezentul litigiu (care au invocat în termen legal excepția necompetenței teritoriale) au domiciliul/sediul în municipiul București, localitate aflată în raza teritorială a Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanțe, potrivit argumentelor anterior expuse, cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.