ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 202/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1850A din 08 decembrie 2022, pronunțată de Curtea Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost constatat perimat apelul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 2101 din 20 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 17 ianuarie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și trimiterea cauzei instanței de apel, pentru repunerea pe rol și continuarea judecății.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că instanța a aplicat în mod nelegal sancțiunea perimării, deși aceasta a formulat și depus note de ședință, împrejurare din care reiese fără dubiu că au fost depuse diligențe pentru judecarea căii de atac a apelului.

Totodată, arată că, dintr-o eroare materială a omis să solicite judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 223 din C. proc. civ., intenția de continuare a judecării apelului fiind evidentă și reieșind cu certitudine, în opinia recurentei, din toate demersurile efectuate în cauză.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a susținut că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat, arătând că Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 2101 din 20 septembrie 2019, a obligat recurenta să emită decizie de compensare pentru cele două imobile în litigiu, deși reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că CEDO s-a pronunțat cu privire la despăgubirile la care este îndreptățit reclamantul, respectiv 275.000 euro, pentru apartamentul nr. x și 270.000 euro, pentru apartamentul nr. x.

Drept urmare, în opinia recurentei, repararea dreptului persoanei îndreptățite poate conduce la o dublă reparație acordată de stat, atât prin despăgubirile acordate de CEDO, cât și prin eventualele măsuri compensatorii ce ar putea fi acordate în acest dosar.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și repunerea cauzei pe rol.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 septembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 25 ianuarie 2024.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit în dosar din data de 25 ianuarie 2024, la data de 31 ianuarie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin argumentele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului se critică soluția de constatare a perimării pronunțată de către instanța de apel în condițiile în care suspendarea judecății în raport de care s-a adoptat o astfel de măsură procesuală s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților legal citate.

Acest motiv se înscrie în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât supune dezbaterii analizarea condițiilor prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se verifica dacă, într-adevăr, a operat sancțiunea perimării, și este găsit întemeiat de Înalta Curte, urmând a conduce la casarea deciziei atacate.

În esență, s-a susținut că instanța de apel a apreciat greșit asupra împlinirii termenului de perimare din perspectiva dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi îndeplinită condiția ca lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părții, recurenta afirmând că a depus în data de 19.07.2021 note de ședință, formulate în faza de atac a apelului, aspect din care reiese fără dubiu intenția de continuare a judecății.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.’’

Perimarea este definită drept sancțiunea procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găsește, dacă acesta a rămas în nelucrare, din vina părții, în intervalul de timp prevăzut de lege. Totodată, perimarea are o natură juridică mixtă, ea reprezentând, în același timp, o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței, vreme îndelungată în judecată.

Pentru a opera perimarea, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiții, respectiv: să existe pe rol un proces în primă instanță sau în căile de atac, pricina să rămână în nelucrare în termenul prevăzut de lege, iar lăsarea pricinii în nelucrare să fie consecința culpei părții.

Rezultă că perimarea intervine dacă în intervalul de timp prevăzut de norma de drept nu s-a săvârșit în cauză niciun act de procedură din cauza lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Examinarea primelor două cerințe nu comportă discuții, deoarece sunt îndeplinite, instanța de recurs având a se apleca asupra celei de-a treia cerințe în condițiile particulare ale cauzei, anume ca pricina să fi rămas în nelucrare din vina părții.

În speță, instanța de apel a dispus suspendarea judecării litigiului, în apel, la 21 aprilie 2022, în virtutea dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părților legal citate, dată de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, calculat potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care s-a împlinit la 21 octombrie 2022.

Ulterior, prin decizia atacată, a constatat perimată cererea de apel, stabilind că rămânerea în nelucrare a pricinii se datorează culpei părții, care deși a avut cunoștință de motivul suspendării, nu a întreprins nici un demers pentru repunerea cauzei pe rol și pentru continuarea judecății.

Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Întrucât cauza a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților la strigarea pricinii și pentru că niciuna dintre părți nu a cerut judecarea cauzei în lipsă, pentru redeschiderea procesului este necesară formularea unei cereri de către partea interesată, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 417 C. proc. civ.

În cauză, nu a fost formulată o astfel de cerere de către părți, care să arate intenția de a continua judecata, anterior împlinirii termenului de perimare. Deși recurenta susține că a depus note de ședință la dosar în data de 22 septembrie 2021, împrejurarea care reflectă intenția acesteia de a se continua judecata, se constată că aceste note scrise au fost depuse înainte ca instanța de apel să suspende judecata cauzei.

Așa fiind, se constată că de la data suspendării judecății (21 aprilie 2022) și până la data împlinirii termenului de perimare (21 octombrie 2022), partea interesată nu a efectuat niciun act procedural în virtutea căruia cursul perimării ar fi putut fi întrerupt, astfel cum impun dispozițiile imperative ale art. 417 C. proc. civ.

Cu referire la cea de-a doua critică formulată, în sensul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat prin obligarea recurentei să emită decizie de compensare pentru cele două imobile în litigiu, deși reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că CEDO s-a pronunțat cu privire la despăgubirile la care este îndreptățit reclamantul, respectiv 275.000 euro, pentru apartamentul nr. x și 270.000 euro, pentru apartamentul nr. x, se constată că aceasta nu se grefează pe soluția de perimare a apelului, privind fondul litigiului, astfel că nu poate fi analizată în cadrul acestei căi de atac.

În raport cu toate cele reținute anterior, văzând că termenul de perimare de prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. a început să curgă la data de 21 aprilie 2022, și nu a fost afectat de vreo cauză de suspendare/întrerupere, împlinindu-se la data de 21 octombrie 2022, în mod legal Curtea de Apel București, prin decizia atacată, a constatat că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile părților, care nu au îndeplinit un act de procedură valabil de natură a întrerupe cursul perimării.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile aduse de recurentă deciziei atacate, urmând a se dispune respingerea recursului astfel susținut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei nr. 1850A din 08 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2024.