Decizia nr. 1549/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat instanței să dispună: validarea Dispoziției nr. 3835 din data de 19 iulie 2011 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca; stabilirea despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv – teren în suprafață de 2.838,96 m.p., arător și fânaț, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x.737, la care sunt îndreptățiți reclamantul și numita B., conform Dispoziției nr. 3835 din data de 19 iulie 2011, emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca în baza sentinței civile nr. 228/2009 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2007, rămasă definitivă și irevocabilă; obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte pe numele și în favoarea reclamantului pentru imobilul anterior descris în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, în caz contrar hotărârea judecătorească ce o va pronunța să țină loc de decizie de compensare prin puncte; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și b), art. 21 alin. (1), (6) și (9), art. 33-34 și art. 35 alin. (2)-(5) din Legea nr. 165/2013. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1453 din data de 2 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să valideze Dispoziția nr. 9835 din data de 19 iulie 2011 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca și să emită Decizie de compensare prin 321.304 puncte în favoarea reclamantului pentru imobilul teren în suprafață de 2.838,96 m.p., arător și fânaț, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x, urmând ca valoarea despăgubirilor să se actualizeze cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada mai 2013 – data aprobării emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, și a obligat pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 8.510,98 RON, reprezentând 1.700 RON onorariu de expert, 3.000 RON onorariu de avocat redus și 3.810,98 RON cheltuieli de transport. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 1453 din data de 2 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs reclamantul A.. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 decembrie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 4 ianuarie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. I.

Motivele de recurs Prin cererea inițială de recurs, înregistrată la data de 19 octombrie 2022, recurentul-reclamant a solicitat: repunerea în termenul de declarare a recursului; admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și obligarea intimatei-pârâte Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei Decizii de compensare prin puncte raportat la valoarea de piață aferentă anului 2021 a imobilului care face obiectul dosarului nr. x C. civ. al intimatei pentru categoria de folosință "teren prevăzut cu utilități", conform expertizei efectuate în cauză, iar, în subsidiar, în conformitate cu valoarea din grilele notarilor publici aferente pentru "teren prevăzut cu utilități", astfel cum se prevede în expertiza de specialitate efectuată în cauză, și anume 2.097.545 puncte compensatorii; obligarea intimatei-pârâte Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată. A precizat că a formulat cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac, având în vedere că Legea nr. 165/2013 a suferit numeroase modificări, după împlinirea termenului, modificări care au fost la rândul lor lipsite de efecte, fie ca urmare a suspendării aplicării lor prin Ordonanța de urgență nr. 72/2020, fie prin declararea acestora ca neconstituționale (Legea nr. 219/2020). A mai arătat și că, interpretarea prevederilor Legii nr. 165/2013, în special a art. 21 alin. (6), a fost supusă mai multor sesizări în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru dezlegarea unor probleme de drept; apreciază că, la acest moment, cadrul legislativ și practica instanțelor de judecată sunt stabilite în forma lor finală, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 57 din data de 3 octombrie 2022. A solicitat să îi fie acordată posibilitatea de i se aplica prevederile legislative actualizate, prin admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 186 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a menționat că a declarat recurs împotriva deciziei nr. 857/2022 a Curții de Apel București, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, a susținut că instanța de fond nu a procedat la motivarea suficientă a hotărârii, prin indicarea în concret a considerentelor pentru care a înlăturat atât probațiunea exhaustivă administrată în dosar, cât și concluziile raportului de expertiză de specialitate efectuat în cauză. Totodată, a considerat că instanța a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material, prin aceea că s-a justificat cenzurarea cererii sale, raportat la cuantumul de puncte acordat, prin faptul că nu rezultă aspectul că terenul în discuție ar beneficia de utilități la data preluării abuzive. A menționat că, în hotărârea instanțe de fond, s-a reținut că nu ar fi dovedit faptul că în zona în care se afla terenul sunt prevăzute utilități, deși acest aspect rezultă din toate documentele depuse la dosar. De asemenea, a arătat că efectuează demersuri în continuare pentru a dovedi faptul că terenul în cauză a beneficiat de electricitate, racord la gaz și canalizare și, datorită acestor împrejurări, terenul a fost vândut având destinația de teren pentru casă, în caz contrar nefiind posibilă acordarea autorizației de construire. Prin cererea de recurs, înregistrată la data de 15 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a formulat aceleași susțineri care au fost expuse în cererea inițială. Prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Văleanu și alții contra României, s-au reținut următoarele: "În ansamblu, Curtea a apreciat că – din cauza neexecutării îndelungate a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților și a lipsei unui remediu efectiv, anularea unor titluri de proprietate din cauza modului defectuos în care autoritățile statului au aplicat legile și fără a se acorda despăgubiri, eșecul autorităților de a se asigura că despăgubirea acordată a fost în mod rezonabil corelată cu valoarea actuală a proprietății – mecanismul de restituire nu a fost pe deplin eficient și consistent pentru a nu impune o povară excesivă reclamanților. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda garanțiilor introduse în legislație și validate a priori în Hotărârea Preda și alții. În cazul în care s-au acordat despăgubiri, Curtea a considerat că sumele stabilite reclamanților nu reflectau în mod rezonabil valoarea proprietății lor, aceasta fiind doar o parte din valoarea de piață. Curtea apreciază că este vital ca România să intensifice eforturile de a aduce legislația și jurisprudența în conformitate cu hotărârile C.E.D.O. din prezenta cauză și din alte cauze relevante, astfel încât să se ajungă să fie pe deplin respectat art. 1 din Primul Protocol al Convenție, dar și articolul 46 al Convenție." A apreciat că, față de cele statuate prin hotărârea menționată, sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și, de asemenea, există un motiv întemeiat pentru repunerea în termenul de declarare a recursului. A precizat că solicitarea sa este în acord cu art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 20 din Constituția României – acordare de despăgubiri echivalente cu valoarea de piață actualizată a imobilelor care fac obiectul Dispoziției Primarului municipiului Cluj-Napoca. În opinia recurentului-reclamant, aceste dispoziții au prioritate în soluționarea litigiilor având ca obiect obligația de a face, stabilire despăgubiri, în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-a reținut că, în opinia raportorului, în prezenta cauză, părțile nu au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, care este o hotărâre definitivă. Totodată, s-a arătat că, în măsura în care s-ar aprecia că părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii recurate: recursul este declarat și motivat cu depășirea termenului legal; cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității; cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. În ceea ce privește criticile formulate, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin urmare, în concluziile raportului, s-a menționat că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru: va aprecia asupra excepției inadmisibilității recursului, respectiv va verifica dacă părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate; va aprecia asupra excepției tardivității recursului, analizând și cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a căii de atac; va aprecia dacă, în speță, criticile formulate de recurentul-reclamant pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în măsura în care va trece peste excepțiile anterior evidențiate, se va pronunța asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de recurs, iar acestea nu au depus puncte de vedere. Prin rezoluția din data de 12 iunie 2023, a fost fixat termen la data de 10 octombrie 2023, în complet de filtru, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului, termen la care instanța, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului și a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra acestei excepții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Prin prezentul demers judiciar, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, recurentul-reclamant urmărește stabilirea despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv – teren în suprafață de 2.838,96 m.p., arător și fânaț, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x.737, la care sunt îndreptățiți reclamantul și numita B., conform Dispoziției nr. 3835 din data de 19 iulie 2011, emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca în baza sentinței civile nr. 228/2009 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2007, rămasă definitivă și irevocabilă și obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte pe numele și în favoarea reclamantului pentru imobilul anterior descris în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța În caz contrar a solicitat ca hotărârea judecătorească ce se va pronunța să țină loc de decizie de compensare prin puncte. Art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (1 1 ) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru". Reiese, deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel. Ca atare, în materia imobilelor preluate abuziv de stat competența de soluționare pe fond a cererilor/contestațiilor formulate în legătură cu imobile preluate abuziv de statul roman – cum este cazul și în speță –, de către persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, cereri prin care se urmărește stabilirea acestei calități, a naturii și a cuantumului măsurilor reparatorii, revine, în primă instanță, tribunalului, iar hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, cale de atac a cărui soluționare intră în competența curții de apel. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs. Prin urmare, în temeiul art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia pronunțată de către instanța de apel este definitivă și nu este susceptibilă de recurs. Faptul că Legea nr. 165/2013 este o lege specială și derogatorie de la dispozițiile C. proc. civ., ce constituie dreptul comun, ce reglementează, potrivit dispozițiilor exprese anterior menționate, remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale judiciară, în materia stabilirii îndreptățirii și cuantumului măsurilor reparatorii în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat, rezultă neîndoilenic și din dispozițiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cu care "– (1) O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri." Instanța de recurs reține, deopotrivă, în aplicarea principiului legalității, că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Conchizând, Înalta Curte constată că, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă și nu este susceptibilă de recurs. Împrejurarea că, prin completarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 20 din Constituția României, dispoziții, care în opinia sa, se aplică cu prioritate în soluționarea litigiilor având ca obiect stabilirea despăgubirilor, în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, nu este de natură să înlăture această concluzie. Semnificația principiului priorității legislației europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la ipoteza în care o normă internă și una convențională sunt susceptibile să fie aplicate acelorași situații de fapt, însă conținuturile lor normative sunt ireconciliabile. În atare situație, va fi aplicată cu prioritate reglementarea convențională în detrimentul celei naționale. În speță, însă, această ipoteză nu este incidentă, întrucât legea națională, respectiv Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost aceasta interpretată prin deciziile obligatorii ale instanței supreme pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenței, reglementând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță în materia cererilor prin care se urmărește stabilirea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și stabilirea naturii și întinderii acestora, nu neagă nici dreptul celor interesați de a avea acces la o instanță imparțială și nici dreptul de a exercita căi de atac efective împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin intermediul acestora putând fi supuse cenzurii instanței devolutive inclusiv aspecte care vizează aplicarea legii speciale de reparație, în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate și a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Or, susținerea recurentului-reclamant, din perspectiva admisibilității prezentului recurs, pare a pleda pentru o extindere a condițiilor și regimului imperativ, derogatoriu al căilor de atac în care poate fi cenzurată legalitatea unei hotărâri pronunțate de tribunal potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, care fiind supusă numai apelului, potrivit legii interne speciale, nu este susceptibilă de recurs, ignorând faptul că această limitare își are originea în chiar voința legiuitorului constituțional (art. 52 din Constituție) și a cărui conformitate cu prevederile art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată de către instanța de contencios constituțional, dar și de către instanța supremă. Totodată, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 25 din Constituția României, nu exclude, ci implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2): "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege." Totodată, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este, de altfel, și Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. Ca atare, având în vedere toate considerentele anterior prezentate, Înalta Curte, în aplicarea art. 248 din C. proc. civ., constată caracterul fondat al excepției inadmisibilității căii de atac a recursului declarat în cauză, context în care nu se mai impune analiza celorlalte aspecte reținute prin raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului. Față de argumentele expuse și de dispoziții legale enunțate, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.