ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1814/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cererii de recurs, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin încheierea din 24 mai 2024, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, în temeiul art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a:

- O.U.G. nr. 40/2019 în întregul său, iar în subsidiar a art. I pct. 5 alin. (1), (4), (5), pct. 16 alin. (1), (2) și pct. 17 alin. (2), raportat la prevederile art. 115 alin. (6) coroborat cu art. 73 alin. (3) pct. a din Constituția României;

- art. 7 alin. (1), (4), (5), art. 49 alin. (1), (2), art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, raportat la prevederile art. 37 și art. 16 din Constituția României;

- O.U.G. nr. 21/2024 în întregul său, iar în subsidiar a art. 7, raportat la prevederile art. 115 alin. (6) și art. 73 alin. (3) pct. a din Constituția României;

- art. 52 din Legea nr. 115/2015, raportat la art. 37, 21 și 16 din Constituția României, art. 14 și art. 3 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, art. 2 pct. 1 și art. 25 lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile.

Împotriva încheierii din 24 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, petenții A. și B. au formulat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-petenți au arătat că neîndeplinirea condiției urgenței reglementării situațiilor extraordinare cu consecința declarării neconstituționalității în întregul său a O.U.G. nr. 40/2019 și OUG21/2024 încalcă art. 115 alin. (4) din Constituția României.

Textele criticate se îndepărtează de la valorile principiului statului de drept, legiferând într-un domeniu rezervat legii și/sau legii organice, afectând regimul unor instituții fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, încalcă principiul securității juridice sub aspectul clarității noilor reglementări, al lipsei de corelare cu legislația existentă, cu Constituția României și normele europeană precum prin încălcarea principiului previzibilității și predictibilității legii adoptate cu mai puțin de 1 an înainte de alegeri, situație ce încalcă recomandările Comisiei de la Veneția.

Apreciază că ordonanțele de urgență criticate au fost adoptate într-un regim de nejustificată urgență, că Guvernului nu îi este permis să preia funcția de legiferare prin sistemul ordonanțelor, că Guvernul trebuie să respecte prerogativele legislative ale Parlamentului, iar excesul de ordonanțe de urgență diminuează roiul forului legislativ. Ordonanțele de urgență criticate legiferează într-un domeniu rezervat exclusiv legii. Or, Guvernul nu poate modifica legislația în materia drepturilor electorale, afectându-le pentru că orice modificare a acestora se poate face numai prin adoptată de Parlament Se mai arată că ordonanța de urgența modifică acte normative cu forță juridică superioară.

Ordonanțele de urgență au fost adoptate în lipsa unei situații extraordinare și că nu a fost motivată urgența adoptării sale. Notele de fundamentare reflectă doar carențe de guvernare și scăderea popularității partidelor aflate la guvernare, cu consecințe majore asupra limitării accesului cetățenilor la funcțiile publice.

Ordonanțele de urgență criticate afectează drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor ce vor să candideze atât prin numărul de semnături ce trebuie strânse cât și prin limitările la cumulul de candidaturi.

Legiuitorul constituent prin folosirea sintagmei situație extraordinară a încercat restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor rațiuni pe care el însuși este suveran să Ie determine. Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun, aspect întărit prin adăugarea sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată" consacrându-se astfel imperativul urgenței reglementării.

În continuare, după redarea unor articole și extrase din diverse acte normative naționale și europene, recurenții-petenți solicită raportarea excepției de neconstituționalitate la importanța candidaturilor pentru alegerea administrației publice locale și a dreptului de a alege și de a fi ales cu reținerea că este afectat dreptul de a alege dacă este restrâns excesiv dreptul de a fi ales, fapte care au determinat Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Consiliul Europei și mai ales Comisia de la Veneția să adopte tratate și să elaboreze recomandări, iar Consiliul Europei să adopte Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care conține la capitolul P1-3 dreptul de a candida în alegeri.

Invocă prevalența normelor europene conform art. 11 coroborat cu 20 din Constituție dar și incoerența și lipsa de calitate respectiv claritate și precizie a soluției legislative reglementate în O.U.G. nr. 40/2019 și O.U.G. nr. 21/2024, preluate nelegal și neconstituțional.

În finalul cererii de recurs, recurenții-petenți formulează ample considerații cu privire la eficacitatea dreptului la justiție, noțiunea de "plină jurisdicție" și accesul real la justiție.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (3 mai 2024), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Calea de atac a recursului a fost declarată împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a umătoarelor acte normative și dispoziții legale:

- O.U.G. nr. 40/2019 în întregul său, iar în subsidiar a art. I pct. 5 alin. (1), (4), (5), pct. 16 alin. (1), (2) și pct. 17 alin. (2), raportat la prevederile art. 115 alin. (6) coroborat cu art. 73 alin. (3) pct. a din Constituția României;

- art. 7 alin. (1), (4), (5), art. 49 alin. (1), (2), art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, raportat la prevederile art. 37 și art. 16 din Constituția României;

- O.U.G. nr. 21/2024 în întregul său, iar în subsidiar a art. 7, raportat la prevederile art. 115 alin. (6) și art. 73 alin. (3) pct. a din Constituția României;

- art. 52 din Legea nr. 115/2015, raportat la art. 37, 21 și 16 din Constituția României, art. 14 și art. 3 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, art. 2 pct. 1 și art. 25 lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile.

În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, se atribuie instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității și temeiniciei încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În condițiile în care o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, ci doar prin intermediul instanței în fața căreia a fost ridicată, reiese că rațiunea prevederilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 referitoare la recurs a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunțate, ca o garanție în plus a liberului acces la justiție.

Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de autoritatea de jurisdicție constituțională.

În evidențierea caracterului special al acestei proceduri, Curtea Constituțională a statuat că "instanța de judecată în fața căreia este invocată excepția de neconstituționalitate realizează un control al condițiilor de admisibilitate a acesteia în exercitarea rolului său de filtru, fără a o putea respinge pe motive ce țin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, aspecte care țin de resortul instanței de contencios constituțional, ci doar cu privire la motivele care privesc îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale ar putea privi exclusiv condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită considerații teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepției" (Decizia nr. 714 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 aprilie 2018 - hotărâre la care recurenta-revizuentă C. a făcut referire în susținerile verbale).

Așadar, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale poate avea loc exclusiv pentru motivele expres și limitativ enumerate în art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care sunt pur obiective și strict legate de îndeplinirea unor condiții procedurale.

Prin urmare, prin cererea de recurs pe care o formulează, autorului excepției îi va reveni sarcina de a demonstra, printr-o motivare corespunzătoare, că excepția de neconstituționalitate îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind nelegală soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțată de instanță.

Simpla declarare a recursului nu determină controlul instanței superioare, fără a fi necesară motivarea căii de atac. Dacă ar proceda la examinarea recursului într-o asemenea manieră, instanța de recurs s-ar substitui practic autorului excepției de neconstituționalitate în formularea unor critici de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale și implicit a unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți".

Pentru a se putea verifica legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod expres de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, trebuie ca în cuprinsul cererii de recurs să existe critici concrete care să reflecte care dintre condițiile de admisibilitate se apreciază a fi îndeplinite și care este greșeala imputată instanței inferioare.

Procedura instituită pentru sesizarea Curții Constituționale nu cuprinde reguli speciale în ceea ce privește motivarea recursului, astfel încât se aplică normele de drept comun existente în C. proc. civ.. Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Aspectele evidențiate în cererea de recurs, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, recurenții-petenți A. și B., în termen legal, au declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără a aduce critici concrete care să vizeze considerentele expuse de insanța care a pronunțat încheierea recurată.

Calea de atac formulată reiterează aspectele prezentate în curpinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în fața Curții de Apel Suceava, neputând fi identificată vreo critică de natură a declanșa un control al instanței superioare în ceea ce privește îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Motivarea, în condițiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligația părții interesate, care trebuie să manifeste diligență în acest sens, instanța neputându-se substitui autorului în formularea unor critici privind condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, deoarece acest demers ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, astfel cum anterior s-a arătat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac, absolutizarea unui anumit drept putând avea drept consecință fie negarea, fie limitarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora legea le acordă ocrotire în egală măsură.

Prin nemotivarea căii de atac în termenul prevăzut de lege, în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv nulitatea recursului.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-petenți A. și B. împotriva încheierii din 24 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2024.