ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 01.04.20210, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.388.120,42 RON, reprezentând: 2.014.904,37 RON, dobânda legală calculată pentru perioada septembrie 2013 - decembrie 2019; 1.324.254,72 RON inflație calculată pentru perioada 2013 - 2019 și 48.961,32 RON impozit teren plătit în plus pentru perioada 2013 -2019. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1349 C. civ., art. 1381 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1346/22.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost admisă în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regionala de Drumuri și Poduri București, a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.339.159,09 RON, compuse din 2.014.904,37 RON, reprezentând daune moratorii (dobânda legală calculată pentru perioada septembrie 2013 - decembrie 2019) și 1.324.254,72 RON, reprezentând daune compensatorii (actualizarea sumei de 13.734.349,81 RON cu rata inflației, pentru aceeași perioadă) și a fost respinsă în rest, cererea ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 861A din 31 mai 2022 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1346/22.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, împotriva sentinței civile nr. 1346/22.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentința civilă apelată și în consecință suma la care va fi obligată pârâta este în cuantum de 3.094.213,13 RON, compusă din 1.895.186,19 RON reprezentând daune moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 și 1.199.026,94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflației pentru aceeași perioadă; a păstrat restul dispozițiilor.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 861A din 31 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 octombrie 2022, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 3.094.213,13 RON, compuse din 1.895.186,19 RON reprezentând daune moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 și 1.199.026,94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflației pentru aceeași perioadă, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâtă în integralitate și respingerea cererii de chemare în judecată. În subsidiar, s-a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare. După o scurtă prezentare a situației de fapt și a parcursului dosarului la instanțe, recurenta-pârâtă, invocând drept motive de casare motivele cuprinse în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. a învederat următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant fiind într-o contradicție totală, lipsind astfel raționamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluția adoptată. Expunând elemente de ordin teoretic cu privire la motivarea unei hotărâri judecătorești, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată nu cuprinde nici temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluția instanței de apel, dar nici motivele care au format propria convingere a judecătorului pentru a pronunța soluția și implicit motivele pentru care au fost înlăturate argumentele pârâtei și probele administrate în dovedirea acestor argumente, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și art. 6 CEDO. Totodată, a susținut că nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe "fond", respingând acțiunea nu pe excepție, ci ca "neîntemeiată" sau, după caz, s-a pronunțat prin admiterea acțiunii, în integralitate sau în parte. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în art. 22 C. proc. civ., presupune aflarea adevărului juridic, ceea ce obligă instanța ca înainte de toate să asigure calificarea exactă a acțiunii reclamantei, iar judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Astfel, instanța de apel a statuat și reținut următoarele: "în mod judicios a reținut instanța de fond că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri din partea pârâtei reprezentând dobânda legală și inflația"; "art. 1531 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor"; "Totodată dispozițiile art. 1535 C. civ. reglementează ca "în cazul în care o suma de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a fi trebuit să dovedească vreun prejudiciu, în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic", articol pe care instanța de fond și-a întemeiat hotărârea civila nr. 1346/22.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a-V-a la data de 22 septembrie 2021; "concluzia nu poate fi decât aceea că persoana expropriată nu este îndreptățită să pretindă daune-interese moratorii pentru perioada în care se desfășoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligația expropriatorului de a realiza plata nu devine scadenta înainte de a finaliza respectivul proces"; "Prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situația în care "o sumă de bani nu este plătită la scadență", situație care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluționării litigiului". Or, scadenta plății, în cauza dedusă judecății a intervenit la momentul pronunțării hotărârii definitive din litigiul anterior și implicit la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii, neavând relevanță dacă s-a contestat suma sau nu, întrucât suma a devenit certă și exigibilă abia la acel moment din anul 2019, nu din anul 2013. De asemenea, instanța de apel a reținut că "nu poate fi reținută altă concluzie decât aceea că incidența reglementarii de drept comun conținută de art. 1535 din C. civ. nu este compatibilă cu art. 22 și 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situația în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească (...)". Astfel, instanța de apel deși a ajuns la anumite considerente corecte în accepțiunea recurentei-pârâtei (" ... respectiva obligație devine scadentă la data la care a luat sfârșit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea specială nr. 255/2010. În consecință, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 1535 C. civ., pentru că dreptul de creanță al expropriatorului are ca obiect o sumă certă și exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu ..."), instanța de apel în mod greșit statuează, motivând contradictoriu: "este imputabilă pârâtei neemiterea hotărârii privind stabilirea despăgubirilor, aspect reținut cu putere de lucru judecat", astfel că aceasta ar datora daune-moratorii pentru această perioadă, mai ales că aceste despăgubiri au fost stabilite în anul 2013 și nu au fost contestate de reclamantă, însă aceasta deși a fost privată de dreptul de proprietate de la acel moment, nu ar fi avut posibilitatea sa încaseze despăgubirile cuvenite pentru aceasta expropriere. Prin urmare, instanța de apel în mod eronat nu a observat faptul că nu întâmplător s-a adus în discuție Decizia ÎCCJ nr. 31/2020 în raport de prevederile art. 1535 C. civ., dispoziții în baza cărora a fost motivată în mod greșit hotărârea civilă din fond nr. 1346/22.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a-V-a la data de 22 septembrie 2021 în cauza dedusă judecății și s-au preluat cu putere de lucru judecat considerentele greșite din hotărârea din fond, modificând în parte această hotărâre. Instanța de apel nu a observat faptul ca instanța de fond a acordat în mod greșit reclamantei dobânda legală și inflația la suma despăgubirii și nu de la scadență, ci de la data emiterii deciziei de expropriere din anul 2013, în loc sa acorde, în cazul în care se considera că este îndreptățită reclamanta, din anul 2019 (deși procedura exproprierii și posibilitatea contestării prejudiciului și a despăgubirii exproprierii de către reclamanta-intimata s-a încheiat în anul 2019 - data pronunțării hotărârii civile nr. 1798/18.09.2019 pronunțate de Tribunalul București, rămasă definitivă prin hotărârea civilă nr. 922A/20.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul cu nr. x/2017). Deși instanța de apel statuează în mod corect de altfel: "Prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situația în care "o sumă de bani nu este plătită la scadență", situație care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluționării litigiului", totuși preia în mod eronat cu putere de lucru judecat considerentele greșite ale instanței de fond. Or, scadența în cazul dedus judecății a intervenit la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul anterior, întrucât obligația de plată a recurentei-pârâte s-a născut odată cu emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ca urmare a pronunțării hotărârii civile nr. 1798/18.09.2019 pronunțate de Tribunalul București, rămase definitivă prin hotărârea nr. 922A/20.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, așa cum s-a arătat în apărările anterioare. Mai mult, prevederile art. 1535 din C. civ. nu își găsesc aplicarea în speță, având în vedere că exproprierea este o instituție specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare. De asemenea, deși instanța de apel în cuprinsul hotărârii recurate, la pag. 26, a reținut faptul că: "nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale cu privire la acest petit, neexistând nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul suferit de reclamantă", cu privire la ultimul petit din cererea de chemare în judecată, totuși nu reține și cu privire la petitul principal din cererea introductivă formulată de către reclamanta-intimată în cauza dedusă judecății, deși ambele petite provin/rezultă din aceeași cauză (presupusa faptă ilicită a pârâtei), existând o legătură de accesoritate între acestea. Curtea reține: "acest petit întemeiat pe dreptul comun nu poate fi admis, nefiind o faptă ilicită a pârâtei și nici legătura de cauzalitate între neemiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor și plata impozitului … ". Instanța de apel constată: "prima instanță a explicat de ce apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat". Or, răspunderea civilă delictuală nu se poate aplica doar pentru o parte a aceleiași fapte ilicite. Deși instanța de apel, a constatat și reținut în mod clar și fără echivoc că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (cu privire la un petit din cererea de chemare în judecată, dar care este accesoriu petitului principal ca urmare a presupusei fapte ilicite), a constatat inexistența faptei ilicite (practic neexistând o faptă ilicită a pârâtei), precum și a legăturii dintre "presupusa faptă ilicită" (chiar instanța de apel recunoaște că nu există fapta ilicită) și prejudiciul suferit de reclamantă și cu toate astea, deși admite apelul pârâtei, schimbă în parte sentința din fond nr. 1346/22.09.2021, obligând pârâta la plata sumei către reclamanta-intimată în cuantum de 3.094.213.13 RON, compusă din 1.895.186.19 RON reprezentând daune-moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 și 1.199.026.94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflației pentru aceeași perioadă, existând astfel chiar motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. S-a mai susținut că instanța de apel a omis data și anul în care a fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din 12.11.2019 în cauza dedusă judecații, anume anul 2019 și nu anul 2013 la care s-au raportat obiectivele expertizei și implicit expertul. Prin urmare se poate observa cu ușurință ambiguitatea și motivarea contradictorie a hotărârii recurate, deși s-a concluzionat în mod judicios asupra anumitor aspecte, soluția fiind așadar, contrară, cât și motivele pe care o fundamentează. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 1535 C. civ., articol aplicat similar de către instanța de fond și pe care s-a fundamentat prima hotărâre în cauza dedusă judecății. Deși instanța de apel a ajuns la anumite considerente corecte cu privire la aplicarea articolului menționat, soluția acesteia a fost de a menține în mare parte considerentele greșite ale primei instanțe. În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că decizia de recurs în interesul legii nr. 31/2020 face trimitere la aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1535 C. civ., în sensul: prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situația în care "o sumă de bani nu este plătită la scadență", situație care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluționării litigiului". Dacă instanțele de fond și de apel aplicau corect dispozițiile art. 1535 C. civ., astfel cum a dispus instanța supremă prin intermediul deciziei în interesul legii mai sus menționate, prin raportare la situația în care reclamanta demonstra că este îndreptățită la solicitarea și obținerea unor daune-moratorii, acestea nu puteau fi obținute pentru perioada în care are loc judecarea cauzei, ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care expropriatorul a fost obligat la achitarea cuantumului corect al despăgubirii pentru imobilul expropriat. Instanța de apel în mod greșit a aplicat legea și a preluat cu putere de lucru judecat considerentele hotărârii din fond din cauza dedusă judecății, considerente ce au fost de asemenea preluate cu putere de lucru judecat din hotărârile pronunțate în litigiul anterior din dosarul nr. x/2017, mai exact presupusa faptă ilicită și presupusa culpă a pârâtei, astfel neluând în considerare dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, ambele instanțe de fond și de apel au dat reclamantei-intimate în mod greșit și ce nu a cerut, fiind încălcate prevederile art. 397 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ. atunci când a obligat pârâta să plătească acesteia cu titlu de prejudiciu decurgând din expropriere, deși prejudiciul din expropriere a fost reparat odată cu pronunțarea hotărârii rămase definitivă în litigiul anterior și punerea în executare a acesteia prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 4/12.11.2019 și implicit plata despăgubirii. Instanța nu a fost investită cu un petit referitor la un prejudiciu cu caracter de continuitate și nici solicitarea reclamantei în cuprinsul cererii introductive nu a fost în acest sens. Or, acordarea dobânzii legale și inflației a despăgubirii exproprierii de la momentul transferului dreptului de proprietate, 18.09.2013 (data emiterii deciziei de expropriere nr. 1317/18.09.2013) și până la pronunțarea hotărârii rămase definitive în dosarul anterior, este inadmisibilă câtă vreme suma despăgubirii a devenit certă, lichidă și exigibilă abia la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1798/18.09.2018 pronunțate de Tribunalul București, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curții de Apel București din dosarul anterior nr. x/2017 De asemenea, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că obiectul litigiului anterior a fost expropriere, petitul cu care a fost învestită instanța în dosarul nr. x/2017 fiind: "Obligarea CNADNR la emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirii, în urma exproprierii terenului, care se afla în proprietatea sa..." (hotărâre ce a fost pusă în executare conform legii), pe când în cauza dedusă judecății, obiectul decurge din pretenții, dobânda legala și inflație a unei sume ce nu era nici măcar certă și exigibilă în raport de perioada pentru care a fost solicitată. Suma nici măcar nu a fost specificată în petitele cererii de chemare în judecată, petite cu care a fost învestită instanța de judecată pentru a le soluționa, dar se presupune că solicitarea dobânzii legale și inflației se referă la suma despăgubirii exproprierii. S-a mai susținut că prejudiciul este unul singur, iar instanța nu a fost învestită cu petite distincte care să vizeze prejudiciul produs prin expropriere. Referitor la prejudiciul prin care se solicită plata de daune-interese moratorii pentru suma stabilită în mod definitiv de instanță cu titlu de despăgubire (fără relevanță dacă a fost contestată sau nu) destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere, acesta nu poate fi privit ca reprezentând un demers compatibil cu cel permis de legea specială prin art. 22 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, pentru că printr-o astfel de acțiune se tinde nu numai la utilizarea unor criterii suplimentare de determinare a cuantumului despăgubirii ce se datorează pentru expropriere, dar și la formularea unei acțiuni noi pentru repararea prejudiciului cauzat de această măsură, în pofida faptului că s-a finalizat procedura specială care permitea expropriatului să își valorifice dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în condițiile legii speciale. Prin urmare, dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligației de plată nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere. În același sens, arată că în ceea ce privește petitul principal solicitat de intimata-reclamantă atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, presupusa faptă ilicită și presupusa culpă sunt preluate în mod greșit de către ambele instanțe cu putere de lucru judecat din dosarul precedent nr. x/2017, fără a analiza în mod judicios existența tuturor condițiilor răspunderii civile și a legăturii de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită a pârâtei și prejudiciul reclamantei, pentru ca acele două instanțe să acorde intimatei-reclamante ulterior, în cazul în care era îndreptățită, dobânda legală pentru perioada septembrie 2013- decembrie 2019, dobânda legală aferentă sumei de 2.014.904,37 RON, cât și suma de 1.324.254,72 RON reprezentând inflație calculată pentru perioada 2013-2019. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a considerat că pentru petitul principal referitor la dobânda legală și inflație este aplicabilă răspunderea civilă delictuală, iar pentru un alt petit a considerat că nu se aplică, deși ambele petite se presupune că provin ca urmare a aceleiași fapte ilicite imputate pârâtei pentru aceeași presupusă culpă și vinovăție, instanța nefiind învestită cu petite diferite care să vizeze fapta ilicită și culpa pârâtei. Or, răspunderea civilă delictuală nu se poate aplica doar pentru o parte a aceleiași fapte ilicite. Deși instanța de apel a constatat și reținut în mod clar și fără echivoc că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, cu toate acestea, cu privire la petitul principal referitor la dobânda legala și inflația despăgubirii, a constatat că există fapta ilicită și culpa pârâtei. Presupusa răspundere civilă delictuală (pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată în cauza dedusă judecății) nu este incidentă în materia exproprierii. Totodată, conceptul specific răspunderii civile delictuale nu poate fi aplicat vreunui concept al vreunui litigiu guvernat de regulile speciale prevăzute de Legea specială nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994 actualizate și modificate. Instanța de apel și-a întemeiat și raportat motivarea hotărârii atacate pe temeiuri de drept ale Legii speciale nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, deși procedura exproprierii a fost finalizată definitiv prin sentința civilă nr. 1798/18.09.2018 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curții de Apel București din dosarul anterior nr. x/2017 și prin punerea în executare a acesteia, în timp ce obiectul litigiului prezent este pretenții (dobânda legala), cererea de chemare în judecată, de altfel, fiind întemeiată pe temeiuri de drept comun, astfel că este vorba de materia dreptului comun și nu de procedura exproprierii. Instanța de apel a reținut: "Practic această cerere a fost întemeiată pe temeiul de drept al răspunderii civile delictuale, nu în baza dispozițiilor speciale ale Legii 255/2010, aspect ce a fost reținut și de către instanța de fond prin încheierea din 04.11.2020, reținând că participarea procurorului nu este obligatorie, iar încheierea respectivă nu a făcut obiectul prezentei căi de atac". Tot instanța de apel statuează, reținând în mod eronat: "CNAIR nu poate fi absolvit de obligația sa legală expresă și foarte clară prevăzută în art. 20 din Legea nr. 255/2010, cât și art. 16 alin. (1) din Norme, de a comunica expropriatului o hotărâre de stabilire a despăgubirii (...)". Instanța de apel precizează: "Conform art. 16 alin. (1), (4) și (6) din Normele metodologice, în toate cazurile comisia va emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, în termen de două zile de la încheierea procesului-verbal care va cuprinde mențiuni privitoare la: a) data emiterii și componența comisiei; b) elemente de identificare a imobilului afectat: județul, localitatea, numărul cadastral și numărul de carte funciară, după caz, suprafața și numele proprietarului/deținătorului; c) datele de identificare a titularului cererii, dacă a fost formulată cererea, numele și prenumele persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri sau mențiunea conform căreia nu a fost depusă nicio cerere întemeiată pe dispozițiile art. 5 din lege; d) acordul/dezacordul persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri cu privire la cuantumul despăgubirilor, exprimat în cuprinsul procesului-verbal, sau mențiunea referitoare la neprezentarea acestuia în fața comisiei; e) valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora; f) documentele avute în vedere la emiterea hotărârii; g) concluzia comisiei și textul de lege pe care se întemeiază; h) calea de atac împotriva hotărârii și termenul în care poate fi exercitată". Adiacent motivului prezentat, recurenta-pârâtă a învederat că însăși instanța arată în hotărârea recurată, la pct. c) al art. 16 din Norme, existența unei cereri pe care trebuia să o întocmească reclamanta-intimată pentru a se elibera suma despăgubirii exproprierii și implicit a emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii, deși contrar apărărilor sale, ambele instanțe de fond și de apel au considerat că reclamanta nu avea obligația respectării procedurii exproprierii, referitor la lipsa de diligență a reclamantei-intimate potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010. De asemenea, a susținut că nu putea emite hotărârea de eliberare a despăgubirilor fără să existe o cerere formulată de S.C. A.. Lipsa de diligență a reclamantei nu poate fi imputată expropriatorului, acesta neputând fi obligat să plătească dobânzi și actualizare ale cursului raportat la rata de inflație. Dacă reclamanta respecta prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, sumele cuvenite acesteia se puteau elibera într-un termen rezonabil, câtă vreme i-au fost consemnate la B. pe numele acesteia, conform legii. În mod deliberat reclamanta, în loc sa formuleze cererea de eliberare a sumelor, a formulat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. x/2017, tergiversând finalizarea procedurii de expropriere. Deși instanța de apel constată, în mod corect de altfel, că nu este aplicabil în speța art. 1535 C. civ., articol pe care s-a fundamentat hotărârea din fond, tot instanța de apel consideră că al doilea motiv de apel este neîntemeiat, deși aceasta era o despăgubire a unui drept real și nu o creanță pe care recurenta o datora și cu toate acestea preia cu putere de lucru judecat argumentele instanței de fond cu privire la acest aspect. Instanțele de fond și de apel ar fi trebuit sa facă diferența dintre despăgubirea ce a provenit dintr-un drept real al reclamantei și o presupusă creanță care ce s-a născut mai târziu ca urmare a drepturilor de creanță pe care de altfel a fost și plătită (la scadență), în interiorul celor 90 de zile conform legislației. Referitor la momentul acordării dobânzii s-a arătat că în ipoteza în care despăgubirea finală este stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta dobândește caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, neputând fi acordate daune moratorii de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât creanța nu era certă, lichidă și exigibilă atât timp cât a existat o contestare a acesteia, chiar daca nu sub aspectul cuantumului, în fața instanței de judecată. Astfel, demersul expropriatorului de a elibera suma cuvenită expropriatului, fără deosebire după cum cuantumul ei este stabilit prin actul administrativ emis de comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 sau prin hotărârea judecătorească care reflectă soluționarea în mod definitiv a contestației (cererii de chemare în judecată, neavând relevanță daca s-a contestat suma sau nu) prevăzute de art. 22 din același act normativ, constituie modalitatea în care acest debitor își execută obligația pe care legea i-o atribuie, având natura juridică de plată în sensul art. 1.615 teza întâi din C. civ., iar efectul plății constă în stingerea obligației respective. În cauza dedusă judecății, instanța de fond și de apel în mod greșit nu au înțeles că procedura exproprierii a fost încheiată odată cu pronunțarea sentinței civile nr. 1798/18.09.2018 emise de Tribunalul București, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curții de Apel București din dosarul anterior nr. x/2017 și prin punerea în executare a acesteia, respectiv a emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 4/12.11.2019 și implicit a despăgubirii titularului dreptului real a sumei cuvenite. Or, câtă vreme expropriatul nu și-a valorificat dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în care sa cuprindă întreg prejudiciul (plata dobânzii legale și inflația) pentru suma stabilită în mod definitiv de instanță cu titlu de despăgubire destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere în condițiile legii speciale, instanța nu poate interveni în procedura legii speciale, instanța de apel dând eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dând astfel o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Prin urmare, instanța de apel, trebuia sa analizeze temeinic și judicios calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, asupra tuturor circumstanțelor cauzei, pronunțându-se asupra a ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii și cu o proprie judecată fără a prelua cu putere de lucru judecat, nu înainte de analiza temeinicia hotărârii din fond în raport de hotărârile civile din litigiul anterior. Pentru argumentele expuse recurenta-pârâtă a considerat ca fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Or, în aceste condiții, a fost încălcat dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond a cererii formulate de reclamantă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, 486, 488, 496 alin. (2) din C. proc. civ., Legea nr. 255/2010, C. civ. 5. Apărările formulate în cauză a) La data de 03 martie 2023, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând admiterea acestei excepții și anularea recursului. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Astfel, referitor la solicitarea de casare a hotărârii recurate, intimata-reclamantă a învederat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. indicate de recurentă, întrucât instanța de apel a soluționat pe fond calea de atac, iar nu prin admiterea vreunei excepții procesuale. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De asemenea, a susținut că hotărârea atacată este temeinic motivată, instanța de apel făcând o analiză întemeiată și complexă, raportându-se pe larg atât la dispozițiile legale aplicabile, cât și la literatura de specialitate și practica judiciară. Motivarea instanței de apel este amplă, corectă și legală, neexistând niciun motiv pentru a fi considerată incompletă ori conținând motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În ceea ce privește pretinsele contradicții ale considerentelor instanței de apel, intimata-reclamantă a arătat că afirmațiile părții adverse sunt total neîntemeiate, neexplicite, bazate pe o greșită înțelegere și preluare a argumentelor instanței de apel. Sunt vădit neîntemeiate afirmațiile recurentei-pârâte referitoare la existența de motive contradictorii privitoare la textele legale reținute de instanța de apel și la conținutul acestora, conținutul textelor de lege neputând fi contradictoriu ori generând contradicții în conținutul unei hotărâri judecătorești. În ceea ce privește motivele contradictorii cu privire la pasaje din considerentele deciziei recurate pe care recurenta-pârâtă le preia în pagina 5 a motivelor de recurs, intimata-reclamantă a învederat că acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici în alt motiv de casare. Recurenta-pârâtă și-a formulat aceste critici pe baza unor preluări citate din considerentele altor hotărâri judecătorești, menționate ca atare în considerentele deciziei atacate. Or, în cauza de față recurenta-pârâtă nu a indicat în mod coerent și concret contradicții în considerentele hotărârii, criticile aduse tinzând la o reluare a judecății pe fond. Cu privire la scadența plății, intimata-reclamantă a susținut că partea adversă indică critici care tind la rejudecarea fondului litigiului, susținerile sale fiind neîntemeiate. S-a mai susținut de către intimata-reclamantă că nici pretinsa contradicție între inexistența faptei ilicite reținute de instanța de apel și prejudiciul reținut de aceasta nu există în cauza de față, recurenta-pârâtă făcând confuzie și prezentându-și pretinsele motive de recurs într-un mod greșit, nelegal și nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă - a susținut partea adversă - a reluat, în cadrul acestui motiv de recurs, aceleași susțineri expuse în cadrul primului motiv de casare invocat formal. De asemenea, a învederat că au fost preluate greșit referirile la Decizia instanței supreme nr. 31/2020, iar confuziile recurentei au fost preluate și în cadrul acestui motiv de recurs, aceasta făcând afirmații care contravin dispozițiilor hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior. Recurenta-pârâtă a reluat discuții referitoare la pretinsa lipsă a cererii reclamantei pentru acordarea despăgubirilor, deși aceste aspecte au fost deja tranșate în litigiul anterior, aspect reținut în mod legal de instanța de apel. În consecință, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului. b) La data de 21 martie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea recursului, precum și cenzurarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru expert si avocat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de judecată din data de 26.09.2024, respingând-o ca nefondată pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii civile de recurs. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului declarat, pentru următoarele considerente: Pentru început, Înalta Curte constată faptul că soluția de respingere pronunțată în privința apelului reclamantei nu a fost recurată, astfel încât analiza prezentei instanțe de recurs va fi circumscrisă de prevederile art. 477 și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., date fiind dispozițiile art. 494 C. proc. civ. Înalta Curte nu își însușește motivul de recurs invocat relativ nemotivării corespunzătoare a deciziei, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a prezentat în mod coerent și armonios, argumentele sale de fapt și de drept care au justificat hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părțile procesuale, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului său juridic grefat pe situația de fapt reținută în cauză, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel a calificat în prealabil acțiunea reclamantei intimate, arătând în mod expres că aceasta este o acțiune întemeiată pe temeiul de drept al răspunderii civile delictuale, menționând totodată, și probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat situația de fapt a cauzei (precum ar fi hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior nr. x/2017** sau expertiza judiciară realizată în faza procesuală a fondului), a ilustrat de asemenea raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că primele două capete ale cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, expunând considerentele sale de fapt și de drept într-o manieră armonioasă și comprehensibilă, răspunzând în mod argumentat și punctual criticilor invocate de pârâta apelantă în susținerea căii sale de atac a apelului. În legătură cu acest motiv de recurs, recurenta pârâtă invocă sub un prim aspect punctual, un caracter contradictoriu al anumitor pasaje redate din cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva determinării scadenței obligației juridice de plată a despăgubirii cuvenite în urma exproprierii. Ansamblul considerentelor citate de recurentă în această direcție nu este afectat însă, de deficiența de contradictorialitate invocată. Concluzia se justifică prin faptul că recurenta invocă un alt moment al scadenței obligației judiciare pecuniare menționate decât cel stabilit în cadrul situației de fapt, de către instanța de apel. Astfel, recurenta invocă drept moment al scadenței data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în litigiul anterior nr. x/2017**, având ca obiect obligarea recurentei prezente la emiterea unei hotărâri administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite în urma exproprierii terenului. Însă, curtea de apel a reținut drept moment al scadenței luna decembrie 2013, în temeiul art. 21 din Legea nr. 255/2010. În plus, Înalta Curte notează că recurenta invocă în cadrul acestui punct, contradictorialitatea dintre anumite aprecieri ale instanței de apel și considerente redate din cuprinsul deciziei pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2020, pronunțate de instanța supremă. Or, curtea de apel a statuat asupra neincidenței în cauză a acestei decizii a instanței supreme. Drept urmare, nu se poate invoca în mod fondat din această perspectivă existența unei motivări contradictorii în cadrul deciziei civile recurate. Nici secundul aspect de contradictorialitate a motivării invocat de către recurentă în a doua parte a punctului I. 1 din cererea de recurs - respectiv cel referitor la faptul că daunele moratorii ar trebui aplicate de la data când procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 255/2010 a luat sfârșit, în comparație cu reținerea instanței de apel a comiterii faptei ilicite în temeiul autorității de lucru judecat - nu se confirmă. Astfel, în primul rând se constată preliminar că acest al doilea aspect se grefează din nou, pe aceeași premisă greșită ca și primul aspect de contradictorialitate invocat, respectiv decelarea și indicarea de către recurenta pârâtă a unei alte date concrete a scadenței obligației juridice de plată a despăgubirii decât cea stabilită de curtea de apel. În al doilea rând, Înalta Curte constată că el este nefondat și dintr-un alt unghi de vedere. Astfel, considerentul invocat de recurentă din cadrul deciziei recurate referitor la incompatibilitatea instituției juridice prevăzute de art. 1535 C. civ. cu art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010, reprezintă doar un paragraf redat din cadrul deciziei nr. 31/2020 pronunțate de instanța supremă, de curtea de apel în argumentarea concluziei sale finale în sensul neincidenței în cauză a acestei decizii pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept, datorită neîntrunirii premisei ca obiectul litigiului anterior să fi fost stabilirea efectivă sau contestarea cuantumului despăgubirilor cuvenite. Așadar, acest considerent de care se prevalează recurenta pârâtă și pe care își întemeiază critica de contradictorialitate a motivării nu a servit construirii de către instanța de apel a silogismului juridic concret de acordare a daunelor solicitate de intimata reclamantă, ci chiar justificării înlăturării criticilor și apărărilor formulate din perspectiva deciziei nr. 31/2020 de această parte procesuală în apel. Nici critica formulată de recurentă în aceeași direcție a contradictorialității invocată, critică privitoare la neincidența în cauză a prevederilor art. 1535 C. civ., nu este fondată, ea neilustrând vreo deficiență de contradictorialitate sau de motivare insuficientă sau străină de natura pricinii sau de omisiune a motivării, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, astfel cum s-a expus anterior, instanța de apel a calificat cererea cu care instanța a fost învestită ca reprezentând o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale - drept comun cu care se asociază și art. 1535 C. civ. - și nu pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 255/2010. Nici elementul de contradictorialitate a motivării invocat de recurentă la punctul I. 2 din cererea de recurs nu subzistă analizei. Astfel, împrejurarea că instanțele devolutive de fond și apel au respins capătul de cerere privind acordarea impozitului achitat în continuare de vechiul proprietar, intimata reclamantă, în condițiile în care celelalte două capete de cerere au fost admise, nu ilustrează vreo deficiență din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, contrar aserțiunii recurentei pârâte, între acest capăt de cerere respins și celelalte două admise nu a fost constatată în cadrul deciziei recurate, nici o legătură de accesorialitate în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., precum a invocat recurenta pârâtă că ar exista. Nereținând o astfel de conexiune între capetele de cerere, nu se poate invoca în principiu, un caracter de contradictorialitate a hotărârii din apel, justificat pe argumentul invocat al caracterului unitar al faptei ilicite element al răspunderii civile delictuale. Cauza celor două petite admise - constând în neemiterea într-un termen rezonabil a hotărârii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii - este într-adevăr aceeași, însă motivul determinant, esențial al respingerii celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată a fost, potrivit considerentelor redate de curtea de apel în dezbaterea apelului reclamantei, lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și achitarea în continuare a impozitului de către vechiul proprietar. Se observă că instanța de apel, în cadrul situației de fapt stabilite definitiv de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, a diferențiat fapta ilicită imputată recurentei pârâte în privința celui de-al treilea tip de prejudiciu de fapta ilicită imputată ca și fundament al primelor două petite ale cererii de chemare în judecată: "Curtea reține că fără o decizie de impunere de la Direcția de Taxe si Impozite, care sa facă dovada clară ca reclamanta a plătit impozit pe acest teren, în perioada solicitată, fiind obligată de dispozițiile legale, nu se poate reține o faptă ilicită a pârâtei". Așadar, nu se poate decela vreun element de contradictorialitate nici din acest unghi de vedere. Înalta Curte nu își însușește nici ultimul aspect de motivare necorespunzătoare invocat de recurenta pârâtă și regăsit la punctul I. 3 din cererea motivată de recurs. Împrejurarea că din trei motive de apel ale recurentei, instanța de apel a considerat întemeiat doar unul nu este de natură ab initio a ilustra vreo divergență de motivare, atât timp cât cauzele producerii primelor două prejudicii reclamate au fost considerată distincte de cea fundament al celui de-al treilea prejudiciu, astfel cum s-a expus anterior. Mai mult, motivele de apel ale pârâtei au vizat exclusiv capetele de cerere admise de către prima instanță de judecată, soluția de respingere pronunțată de tribunal asupra celui de-al treilea capăt de cerere fiind criticată exclusiv în cadrul apelului formulat de reclamantă. De asemenea, Înalta Curte notează că împrejurarea că în cadrul unui paragraf, instanța de apel stabilește că scadența obligației de plată a despăgubirii trebuie stabilită de la data când potrivit dispozițiilor legale, recurenta avea obligația de a emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, hotărâre care în cazul de față a fost emisă în anul 2019, pentru ca în continuare aceeași instanță de apel să determine data de referință ca fiind la expirarea a 90 zile de la momentul prevăzut de lege pentru eliberarea despăgubirilor, nu afectează calitatea motivării din perspectiva exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum greșit consideră recurenta. Această concluzie se impune întrucât în cadrul raționamentului său juridic sub acest aspect, instanța de apel s-a grefat pe existența faptei ilicite a recurentei de a nu fi emis într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii de expropriere, hotărârea de stabilire a despăgubirilor, aspect negativ care particulariza datele speței și pe cale de consecință, și soluția juridică față de situația tipică, standard, a emiterii acestei hotărâri administrative într-un termen rezonabil în cadrul procedurii exproprierii. Pentru suma acestor argumente, Înalta Curte nu constată ca fiind incident cauzei motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta pârâtă din mai multe unghiuri de vedere, anterior dezbătute. Nu este fondat nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că art. 1535 C. civ. a fost corect aplicat în cauză de către instanța de apel. Astfel cum în mod judicios a reținut curtea de apel, prima teză a deciziei date pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2020, pronunțate de instanța supremă, conform căreia: "Despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor", teză de care se prevalează recurenta pârâtă prin trimiterea sa la luarea în considerare a datei rămânerii definitive - 2019 - a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul anterior nr. x/2017, se grefează pe premisa desfășurării anterioare a unui litigiu având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii stabilite de expropriator. Instanța supremă a stabilit astfel în mod obligatoriu și în mod expres în cadrul deciziei respective: "71. Din această perspectivă se constată că instanța de trimitere este învestită să se pronunțe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obține de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator. 72. Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din C. civ., se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condițiile de excepție reglementate prin Legea nr. 255/2010 și data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat contestația relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât și la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive și până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii". Or, astfel cum în mod corect a sesizat curtea de apel în decizia recurată, această premisă nu este întrunită în cauza pendinte, atât timp cât litigiul anterior a vizat exclusiv obligarea aceleiași pârâte la emiterea hotărârii administrative de stabilire a despăgubirilor, obiect distinct de cel avut în vedere în cadrul deciziei nr. 31/2020 a instanței supreme. Mai mult, în cauza prezentă a fost constatată în cadrul situației de fapt stabilite definitiv de către curtea de apel, ca instanță devolutivă a fondului cauzei - situație de fapt de care instanța de recurs este ținută, astfel cum se va ilustra infra -, săvârșirea unei fapte ilicite de către recurenta pârâtă, respectiv neemiterea într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii de expropriere, a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii. Situația din prezenta cauză este așadar, diferită de cea obiect al deciziei nr. 31/2020 care nu se grefează pe comiterea unei fapte ilicite de către expropriator în legătură cu îndeplinirea obligațiilor sale consacrate legal în cadrul procedurii de expropriere. Așadar, rezultă în aceste condiții particulare expuse anterior, că determinarea datei scadenței obligației de plată a despăgubirii nu urmează același algoritm juridic specific primei părți a deciziei nr. 31/2020 invocate de recurentă, situațiile juridice fiind esențial diferite. Astfel cum s-a expus în cadrul Deciziei obligatorii pentru instanțe nr. 14/2019 privind examinarea recursului în interesul legii vizând admisibilitatea contestațiilor introduse de proprietarii expropriați în temeiul Leg