ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6838/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca, într-un termen de 5 zile de la data pronunțării hotărârii, să procedeze la emiterea deciziei de soluționare cu privire la Cererea de anulare a obligațiilor de plată accesorii nr. x/20.01.2017 vizând un cuantum al obligațiilor fiscale accesorii de 2.191.601 RON, obligarea pârâtei, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către Societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii primului capăt de cerere de mai sus, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 640 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel București a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate, iar în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanța a admis cererea reclamantei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON reprezentând onorariu avocațial, de vreme ce nu a dat dovadă nici de rea credință și nici de un comportament neglijent, care să determine instanța să o oblige la plata cheltuielilor de judecată, ci a acționat în conformitate cu atribuțiile sale legale.

În opinia recurentei-pârâte, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă și nelimitată a părților care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparație pentru persoanele care se văd chemate în judecată în mod nefondat.

Arată că, în aplicarea art. 453 din C. proc. civ., sunt relevante prevederile art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora onorariile avocațiale sunt stabilite în funcție de dificultatea, complexitatea și durata cazului, dar și de timpul și volumul muncii depuse pentru executarea mandatului.

Face trimitere și la decizia CCR nr. 401/2005, în care se arată că "instanța de judecată are dreptul de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitutinea și complexitatea activității depuse".

În cauză, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu a fost îndeplinit, cu atât mai mult cu cât contractul de asistență juridică a fost încheiat între reclamantă și cabinetul de avocatură, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili fiind numai un terț la perfectarea lui.

Nu sunt îndeplinite nici criteriile legate de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. La momentul înregistrării pe rolul instanței, speța nu prezenta un fenomen social nou care să fi determinat caracterul de noutate al unei astfel de cauze și, pe cale de consecință, o complexitate pentru început, atât în pregătirea apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța de judecată. Consideră că munca concretă a avocaților în cauză a fost una obișnuită, la fel cu cea depusă pentru un litigiu comun.

Așadar, cheltuielile de judecată pretinse de către reclamantă și acordate de către instanța de judecată cu titlu de onorariu avocațial nu au caracter necesar, cheltuielile de judecată achitate având un cuantum prea ridicat în raport de gradul de complexitate al cauzei și activitatea prestată de către mandatarul avocat, angajat să susțină interesele reclamantei.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că în mod eronat instanța a dispus obligarea sa la plata sumei de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru. În acest sens, face trimitere la art. 45 alin. (1) lit. c) și alin. (5) din O.U.G. nr. 80/2013, arătând că reclamanta putea solicita restituirea taxei de timbru numai de la unitatea teritorială la care a fost achitată taxa.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât, deși recurenta își întemeiază cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta se limitează la a reitera apărările formulate în fața instanței de fond, ceea ce nu echivalează cu o veritabilă motivare a recursului.

Astfel, recurenta reia apărările formulate în primă instanță, făcând abstracție de faptul că recursul poate viza doar motive de nelegalitate a hotărârii atacate, neputând fi supuse controlului instanței de recurs toate aspectele analizate de către instanța de fond.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În fapt, confruntându-se cu "tăcerea" organului fiscal, societatea reclamantă a fost obligată să iasă din pasivitate și să formuleze acțiune în justiție având ca obiect obligarea autorității la emiterea Deciziei de anulare a obligațiilor fiscale accesorii.

Cu o culpabilă întârziere, și numai ca urmare a acestui demers judiciar, organul fiscal a procedat la emiterea Deciziei de anulare a obligațiilor fiscale accesorii, motiv pentru care, chiar și în ipoteza rămânerii fără obiect a cererii sale, în opinia intimatei-reclamante, culpa procesuală pentru purtarea prezentului litigiu aparține exclusiv pârâtei.

Arată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală, noțiune complexă ce trebuie raportată la determinarea unui subiect de drept să înainteze o acțiune în justiție.

Consideră că soluția nu trebuie dispusă doar prin raportare la interpretarea gramaticală a articolelor C. proc. civ., ci cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor ce au generat necesitatea formulării acțiunii în justiție.

De asemenea, arată că stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective, cât și criterii subiective, iar recurenta nu aduce nicio dovadă asupra faptului că instanța de fond nu ar fi aplicat aceste criterii în stabilirea cuantumului onorariului avocațial.

Or, ținând seama de faptul că organul fiscal, nesocotind termenul impus prin lege, a emis Decizia de anulare a obligațiilor fiscale accesorii numai după ce societatea a formulat o acțiune în obligare în fața instanțelor de judecată, iar nu la solicitările exprese ale acesteia, intimata-reclamantă consideră că este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

Cât privește argumentul recurentei, conform căruia în mod eronat ar fi fost obligată de către instanță la plata taxei de timbru, arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 451 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată includ și taxele de timbru.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că atât excepția nulității cât și recursul sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, prin cererea de recurs, criticile recurentei-pârâte nu vizează doar modul în care instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci și aplicarea art. 453 C. proc. civ., critici care pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Trecând la analiza criticilor din recurs, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili vizează soluția primei instanțe de obligare a acestei părți litigante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial redus și taxă judiciară de timbru.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind greșita ei obligare a plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs precizează că aceasta are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată de către instanța de fond prin prisma dispozițiilor anterior menționate, întrucât nu s-a dovedit reaua sa credință și nici că a avut un comportament neglijent, ci a acționat în conformitate cu atribuțiile sale legale.

Aceste critici ale recurentei-pârâte sunt nefondate.

Înalta Curte reține că acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere că pârâta a recunoscut pretențiile reclamantei și a procedat la emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale accesorii, în cursul soluționării procesului.

În doctrina și practica judecătorească este unanim acceptat faptul că, în cazul respingerii cererii reclamantului, ca rămasă fără obiect, urmare îndeplinirii obligațiilor de către pârât în cursul soluționării cauzei, culpa procesuală aparține pârâtului.

Culpa procesuală a pârâtei, raportat la demersul judiciar pe care societatea A. S.R.L. l-a declanșat prin formularea cererii de obligare a autorității pârâte la emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale accesorii, a fost dovedită, față de soluția pronunțată în cauză, în care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, fiind astfel întrunite cerințele unei răspunderi civile delictuale sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate de necesitatea apelării la intervenția instanței judecătorești pentru ca reclamanta să obțină pretenția solicitată.

Totodată, nu se pot reține criticile referitoare la lipsa culpei sale procesuale, raportat numai la reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cât timp s-a constatat necesitatea declanșării de către reclamantă a unui proces pe parcursul căruia aceasta a efectuat cheltuieli de judecată și în care s-a demonstrat că organul fiscal a procedat la emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale accesorii, doar urmare a acestui demers judiciar.

Prin urmare, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată de către pârâtă există, întrucât aceasta se află în culpă procesuală, astfel că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, instanța de fond procedând în mod corect la admiterea acestei solicitări, făcând și aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Sub aspectul criticilor vizând diminuarea cheltuielilor reprezentate de onorariul avocațial în discuție, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate."

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, referitor la diminuarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În referire la critica recurentei-pârâte vizând greșita obligare a sa la plata taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 451 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată includ și taxele de timbru.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 640 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.