ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2800/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București:

- obligarea pârâtei la soluționarea Deconturilor de TVA, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii;

- obligarea pârâtei, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către Societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii primului capăt de cerere de mai sus;

- obligarea conducătorului autorității publice la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în conformitate cu art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în caz de neexecutare a obligației prevăzute la primul capăt de cerere de mai sus;

- precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1702 din 10 mai 2019, Curtea de Apel București a constatat rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate, iar în rejudecare, în principal, respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanța a admis cererea reclamantei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce, la momentul depunerii cererii precizatoare de către reclamantă la instanța de fond (29.02.2019), DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți nu mai avea în competență soluționarea deconturilor de TVA care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, acestea fiind trimise încă din 15.01.2019 spre competentă soluționare Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice.

Arată că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ne există "partea care a pierdut procesul" și partea "care a câștigat", întrucât acțiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Pentru reținerea cheltuielilor de judecată trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. Or, recurenta-pârâtă arată că această condiție nu este îndeplinită în speță.

O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru acordarea cheltuielilor de judecată este aceea ca partea care le solicită să fi câștigat în mod definitiv procesul, condiție care, de asemenea, nu este îndeplinită.

Prin urmare, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON reprezentând onorariu avocațial, se solicită în principal, exonerarea de la plata acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., iar în subsidiar, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că instanța poate chiar și din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În fapt, depunerea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze se datorează exclusiv întârzierii demersurilor DGRFP București de soluționare a deconturilor de TVA pentru lunile mai 2018 - octombrie 2018.

Arată că termenul de 45 de zile în care trebuia soluționat fiecare decont de TVA era împlinit în momentul în care DGRFP București a inițiat procedura de soluționare a acestora, prin emiterea deciziei de delegare a competenței din data de 15.01.2019.

Totodată, contrar susținerilor DGRFP București din cuprinsul cererii de recurs, instanța de fond a diminuat cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, aspect reținut chiar în dispozitivul sentinței atacate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București vizează soluția primei instanțe de obligare a acestei părți litigante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial redus.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind greșita ei obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs precizează că aceasta are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu.

Împrejurarea că, în baza art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și art. 2 din OPANAF nr. 767/2016, DGRFPB - AFCN a dispus delegarea de competență către Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice, în vederea soluționării deconturilor de TVA depuse de societate (un nerezident din punct de vedere al legislației fiscale), nu înseamnă că DGRFPB nu mai are în administrare acest contribuabil, astfel încât DGRFPB să nu aibă calitatea procesuală în cauză. Prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, DGRFPB - AFCN a motivat dispunerea delegării de competență prin "(...) faptul că deconturile de TVA depuse de către societatea reclamantă urmează a fi soluționate cu control anticipat, stocul foarte mare de D.N.O.R. la nivelul DGRFPB cu control anticipat, raportat la numărul redus al echipelor de inspecție fiscală de care dispune Serviciul de Inspecție Fiscală (10 inspectori) din cadrul DGRFPB-AFCN-Serviciul Inspecție Fiscală, prin adresa nr. x/30.05.2018, a fost solicitat sprijin pentru urgentarea soluționării DNOR menționate".

Înalta Curte constată că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată de către instanța de fond prin prisma dispozițiilor anterior menționate, întrucât nu se află în culpă procesuală, iar prin atitudinea sa în cursul derulării procesului nu a determinat aceste cheltuieli.

Aceste critici ale recurentei-pârâte sunt nefondate.

Înalta Curte reține că acțiunea formulată de reclamanta A. a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere că organul căruia pârâta i-a delegat competența de soluționare a soluționat deconturile cu sume negative de taxă pe valoare adăugată pentru perioada solicitată de către reclamantă, în cursul soluționării procesului.

În doctrina și practica judecătorească este unanim acceptat faptul că, în cazul respingerii cererii reclamantului, ca rămasă fără obiect, urmare îndeplinirii obligațiilor de către pârât în cursul soluționării cauzei, culpa procesuală aparține pârâtului.

Culpa procesuală a pârâtei, raportat la demersul judiciar pe care societatea A. l-a declanșat prin formularea cererii de obligare a autorității pârâte la soluționarea Deconturilor de TVA, a fost dovedită, față de soluția pronunțată în cauză, în care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, fiind astfel întrunite cerințele unei răspunderi civile sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate de necesitatea apelării la intervenția instanței judecătorești pentru ca reclamanta să obțină pretenția solicitată.

Totodată, nu se pot reține criticile recurentei referitoare la lipsa culpei sale procesuale, raportat numai la reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cât timp s-a constatat necesitatea declanșării de către reclamantă a unui proces pe parcursul căruia aceasta a efectuat cheltuieli de judecată și în care s-a demonstrat că organul fiscal a procedat la soluționarea Deconturilor de TVA, după declanșarea acestui demers judiciar.

Prin urmare, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată de către pârâtă există, întrucât aceasta se află în culpă procesuală, astfel că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, instanța de fond procedând în mod corect la admiterea acestei solicitări, făcând și aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Sub aspectul criticilor vizând diminuarea cheltuielilor reprezentate de onorariul avocațial în discuție, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate."

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, referitor la diminuarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În fine, chiar dacă recurenta-pârâtă nu a criticat și soluția de obligare a sa la plata taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reține că această critică ar fi nefondată, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 451 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată includ și taxele de timbru.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1702 din 10 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2021.