ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6748/2020

Ședința publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL APELOR ȘI PĂDURILOR și GUVERNUL ROMÂNIEI, solicitând instanței obligarea pârâților la acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care reclamanta, ca proprietar, nu le-a putut recolta datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă în sumă totală de 5.781.038,7 RON pentru anii 2014, 2015, 2()16 și perioada 01.01.2017 - 05.07.2017, după cum urmează: - 1.327.179,0 RON pentru anul 2014; -1.743.249,5 RON pentru anul 2015; -1.795.595,3 RON pentru anul 2016, și - 915.014,9 RON pentru perioada 01.01.2017-05.07.2017, pentru suprafața totală de 2.560,76 ha situată în Situl Natura 2000, Parcul National Defileul Jiului ROSCI 0063 și Nordul Gorjului de Vest ROSCI 0129; a solicitat obligarea pârâților și la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a sumei datorate.

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins acțiunea privind pe reclamanta A. și pe pârâții Ministerul Apelor și Pădurilor și Guvernul Romaniei.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanta A., înregistrat la data de 30 mai 2018, cât și pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin care a solicitat admiterea recursului, și casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Recurenta- reclamantă și recurentul-pârât și-au depus, reciproc, întâmpinări cu privire la recursul celeilalte părți, cât și intimatul- pârât Ministerul Apelor și Pădurilor (actual, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor)- întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea cererii de recurs, și menținerea sentinței civile recurate, ca fiind temeinică și legală.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.â

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepția tardivității recursului promovat de reclamanta A. invocată din oficiu de către instanță, pentru formularea acestuia cu depășirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să o admită și să anuleze recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente:

Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întemeindu-se pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menționat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecății, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârșit acestea).

Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, și acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții, iar, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar potrivit alin. (2) din același text, " (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.".

În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 11 mai 2018, și, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 28 mai 2018. Or, conform datei de expediere, recursul a fost exercitat la 30 mai 2018, de altfel, data menționată de însăși recurenta- reclamantă pe actul de procedură.

Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ și de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Or, neexercitarea dreptului procesual- în speță, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Legea procesual civilă reglementează și situația în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Or, Înalta Curte constată că, în speță, recurenta-reclamantă nu a solicitat repunerea sa în termen.

În ce privește calculul termenului, vor fi aplicate dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește", și cele de la alin. (2) al aceluiași text.

Având în vedere această situație, cât și dispozițiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reține-, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susținut,

Înalta Curte urmează a da eficiență textului de lege sus- evocat și, pe cale de consecință, a admite excepția tardivității formulării recursului, invocată din oficiu, și a anula recursul declarat de recurenta- reclamantă A., ca fiind formulat cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Prin aplicarea acestor dispoziții, imperative, nu se poate considera o încălcare a dreptului la o cale efectivă de atac (art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiție nu reprezintă un drept absolut, exercițiul acestuia fiind supus unor limite și condiții de procedură prevăzute de dreptul intern, cum sunt cele referitoare la nerespectarea termenelor procedurale, situație regăsită în speța de față.

Așa fiind, având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantă nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, nerespectarea termenului de declarare a recursului prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 atrăgând aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul cărora recursul va fi anulat.

Cât privește recursul promovat de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, examinând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Prin art. 32 C. proc. civ. s-au reglementat condițiile de exercitare a acțiunii civile, la lit. d) stipulându-se în sensul că orice cerere poate fi formulată sau susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

În ceea ce privește cerințele legale ale condiției interesului de a acționa, prin art. 33 C. proc. civ. s-a prevăzut că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Așadar, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Condiția determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte, în concret, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerința interesului însuși.

În speță, prin recursul promovat, recurentul-pârât Guvernul României critică exclusiv modalitatea de soluționare a excepțiilor inadmisibilității acțiunii, autorității de lucru judecat și lipsei calității sale procesual- pasive, invocate prin întâmpinare, în esență susținând că, din analiza hotărârii judecătorești recurate, se poate observa că instanța de fond a dispus, în mod greșit, respingerea excepțiilor invocate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepțiilor invocate.

Or, câtă vreme aceste excepții nu sunt în mod explicit soluționate prin dispozitivul hotărârii, sentința instanței de fond purtând doar asupra respingerii acțiunii reclamantei, și fără a se pronunța în mod formal, pe excepțiile invocate, prin întâmpinare, prin urmare, recurentul-pârât avea la dispoziție doar procedura de completare a hotărârii, procedură obligatorie, în condițiile art. 445 C. proc. civ.

Ca atare, cum interesul declarării recursului nu poate fi analizat decât în raport cu dispozitivul sentinței atacate și cum, prin dispozitivul sentinței recurate în speță, s-a respins acțiunea promovată de reclamantă, în raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că nu există interesul procesual în exercitarea recursului de către pârât, promovarea căii de atac fiind determinată, astfel cum a arătat în scris, doar de modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Prin urmare, interesul de a acționa al pârâtului nu este actual și determinat, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului promovat de pârâtul Guvernul României și va respinge recursul declarat de acesta, ca fiind lipsit de interes.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului promovat de reclamantă, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca fiind formulat cu depășirea termenului prevăzut de lege; va admite excepția lipsei de interes a recursului promovat de pârât, invocată din oficiu, și va respinge recursul declarat de recurentul-pârât GUVERNUL ROMÂNIEI, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității recursului promovat de reclamantă, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018, a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Admite excepția lipsei de interes a recursului promovat de pârât, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât GUVERNUL ROMÂNIEI împotriva sentinței nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2020.