ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3144/2020

Ședința publică din data de 02 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Fizioterapeuților din România, solicitând anularea hotărârii nr. 36 din 09.11.2018 a Consiliului Național al Colegiului Fizioterapeuților din România, precum și suspendarea executării acestei hotărâri până la soluționarea acțiunii în anulare, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de ședință din data de 20.06.2019, instanța a dispus introducerea în cauză, pentru opozabilitate, în calitate de pârât a Ministerului Sănătății.

Prin încheierea din data de 19 iulie 2019 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, excepția inadmisibilității cererii de suspendare invocată de pârâtul Ministerul Sănătății, dar și cererea de suspendare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Colegiul Fizioterapeuților din România și Ministerul Sănătății.

Împotriva încheierii a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive .

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că soluția primei instanțe este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 27 alin. (1)-(3) din Legea nr. 229/2016, argumentele reținute fiind și contradictorii și străine de obiectul cauzei, câtă vreme dispozițiile legale reținute se referă strict la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 229/2016 și nu la toate actele normative.

De asemenea, Ministerul Sănătății nu a avut nicio implicare în emiterea Hotărârii nr. 36/2018 și nici nu se impune să stea în judecată pentru opozabilitate, între acesta și Colegiul Fizioterapeuților din România neexistând raporturi de subordonare, ci strict de colaborare, acesta din urmă având autonomie instituțională în domeniul său de competență normativ și jurisdicțional profesional și exercitându-și atribuțiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni, în condițiile legii.

În privința opozabilității hotărârii față de Ministerul Sănătății, recurentul a arătat că aceasta reprezintă necesitatea pentru părți sau terți de a recunoaște existența sa și de a o respecta în realitatea ei legală, în timp ce autoritatea de lucru judecat funcționează cu valoare absolută față de părțile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre.

Totodată, în cauză nu erau îndeplinite nici condițiile impuse de art. 61 alin. (3) și art. 63 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de intervenție a ministerului formulată de pârâtul Colegiul Fizioterapeuților din România.

4) Apărările formulate de intimați

Intimatul-reclamant A. și intimatul-pârât Colegiul Fizioterapeuților din România au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea căii de atac promovate.

În ședința publică din data de 2 iulie 2020 intimatul-pârât Colegiul Fizioterapeuților din România a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Examinând cu prioritate excepția invocată în cauză, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, de suspendare a executării hotărârii nr. 36 din 09.11.2018 emisă de pârâtul Colegiul Fizioterapeuților din România.

Prin încheierea recurată, prima instanță a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ, reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele impuse de textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respingând, în același timp și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății.

Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes".

În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, iar interesul trebuie să fie "determinat, legitim, personal, născut și actual", conform art. 33 din același cod. Acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004. Interesul constituie una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în justiție, necesară nu numai în momentul declanșării procedurii judiciare, ci pe tot parcursul derulării cauzei.

La momentul promovării prezentei căi de atac, interesul recurentului-pârât a vizat reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a lipsei identității dintre părți și subiectele raportului juridic litigios.

Înalta Curte constată, însă, că prin sentința nr. 801 din data de 15 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare a hotărârii nr. 36 din 09.11.2018 emisă de pârâtul Colegiul Fizioterapeuților din România, formulată de reclamantul A., la acest moment hotărârea fiind definitivă prin nerecurare.

Dat fiind specificul cererii de suspendare a executării și al efectelor produse de o eventuală soluție de admitere a acesteia, Înalta Curte reține că prin încheierea recurată nu a fost instituită nicio obligație în sarcina ministerului pârât, acesta fiind introdus în cauză pentru opozabilitate, având în vedere rolul său în elaborarea legislației în domeniu, iar nu ca emitent al actului contestat.

În același timp, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că măsura suspendării executării actului administrativ solicitată de reclamant putea fi dispusă și ar fi fost aptă să producă efecte juridice numai până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Astfel, privit din cele două perspective, la acest moment nu mai subzistă interesul recurentului în promovarea căii de atac împotriva hotărârii curții de apel, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât Colegiul Fizioterapeuților din România și va respinge ca fiind lipsit de interes recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății.

De asemenea, Înalta Curte va respinge solicitarea intimatului-pârât Colegiul Fizioterapeuților din România de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât dispozițiile art. 453 C. proc. civ. condiționează plata acestora de existența unei părți care a pierdut procesul și a unei alte părți care a câștigat.

Prezentul litigiu a fost însă generat de reclamant și, din această perspectivă, nu se poate reține culpa ministerului pârât, care, prin recursul promovat, a supus dezbaterii calitatea sa procesuală în raport cu pretențiile acestuia și nu a formulat pretenții proprii în contradictoriu cu celălalt pârât din cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât Colegiul Fizioterapeuților din România.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva încheierii din data de 19 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Respinge cererea intimatului Colegiul Fizioterapeuților din România de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 iulie 2020.