ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2247/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 31 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B. i-a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, C., D., E. și F., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige în solidar pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 195.386,80 RON, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului rezultat din achiziționarea și montarea a două lifturi la un imobil ce nu aparține societății, respectiv la G..

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.357 alin. (1) și art. 1.382 C. civ., precum și cele ale art. 155 din Legea nr. 31/1990.

La 30 august 2018, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că în cuprinsul cererii introductive a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, în care nu se distinge între răspunderea contractuală și delictuală. În atare situație, reclamanta a optat pentru răspunderea civilă delictuală, însă a solicitat instanței să recalifice corect temeiul juridic, în situația în care apreciază că acest lucru se impune.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a disjuns cauza cu privire la pârâții persoane fizice, ulterior disjungerii formându-se dosarul nr. x/2018.

În dosarul nou format, prin încheierea din 9 ianuarie 2019 Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a introdus în cauză, în calitate de pârâți, Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț și A.N.A.F. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2019, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus citarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, în calitate de pârâtă.

Prin sentința nr. 185/C din 13 martie 2019, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E., C., H. și, în consecință, a respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta F. și a respins ca prescrisă acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 784 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelantă să plătească intimatelor C. și F. câte 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la 24 noiembrie 2011, dată la care ar fi cunoscut existența prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că termenul de prescripție curge de la data constatării prejudiciului de către organele de inspecție fiscală, deoarece momentul de la care reclamanta a cunoscut sau cel puțin trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea este data inserării în propriul registru inventar a sumei solicitate.

Prejudiciul pretins în prezenta cauză este reprezentat de o investiție, respectiv contravaloarea achiziției și montării a două lifturi la imobilul G. din Municipiul Piatra Neamț, în sumă de 195.386 RON.

Recurenta a mai arătat că, dacă ar fi cunoscut prejudiciul reprezentat de această investiție la momentul efectuării ei, în mod evident nu ar fi efectuat o investiție cu valoare de prejudiciu.

Calificarea investiției ca fiind un prejudiciu a fost realizată, în opinia recurentei, ulterior, prin raportul și dispoziția organelor de control, pe baza criteriilor specifice activității de control realizate, nicidecum pe criterii comune unui nivel de percepție și cunoștințe uzual, comun, pretins a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat.

A afirmat recurenta că instanța s-a aflat într-o mare eroare, confundând valoarea investiției prin recalificarea sa în prejudiciu.

În continuare, recurenta a arătat că a predat investiția în anul 2011, însă această sumă reprezenta la momentul respectiv valoarea unei investiții, nicidecum valoarea unui prejudiciu.

Prin urmare, s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 2.528 C. civ., în contextul în care recurenta nu a cunoscut și nici nu avea cum să cunoască existența prejudiciului anterior efectuării controlului, potrivit unui nivel de percepție și cunoștințe uzual, comun, pretins a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat.

Referitor la excepția lipsei de interes pentru cazul prevăzut de art. 155 din Legea nr. 31/1990, care instituie răspunderea pentru daunele cauzate societății în sarcina fondatorilor, directorilor, recurenta a susținut că a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, în calitate de fondator și cu E., C., H., în calitate de membri A.G.A., reprezentanți ai acționarului în cadrul societății.

Or, s-a afirmat, aceste chestiuni nu au fost analizate de instanță, care nu a luat în examinare împrejurarea că în cauză consiliul local are calitate de fondator, iar pârâții persoane fizice au calitate procesuală pasivă, deoarece sunt reprezentanții legali ai acționarului unic al societății la adoptarea hotărârilor prin care s-au decis investițiile.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Intimata F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs dezvoltate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală, având în vedere că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani, astfel că este prescrisă.

A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus și s-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților.

Părțile nu au uzat de dreptul de a depune puncte de vedere la raport.

La termenul din 23 septembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata F..

La același termen a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen în ședință publică la 11 noiembrie 2020, cu citarea părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat expres în care dintre ipotezele art. 488 alin. (1) C. proc. civ. își plasează calea de atac, însă dezvoltarea criticilor formulate conduce indubitabil la concluzia că acestea pot fi încadrate în pct. 8 al textului legal, în condițiile în care se contestă aplicarea dispozițiilor art. 2.528 C. civ. și a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prima critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Recurenta-reclamantă, invocând nesocotirea dispozițiilor art. 2.528 C. civ. din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive, contestă în realitate modul în care instanța de apel determină momentul când s-a născut dreptul la acțiune, în concret modul în care se raportează la izvorul prejudiciului, care în opinia recurentei-reclamante a virat de la investiție la faptă ilicită, prescripția începând să curgă, în aprecierea acesteia, abia din momentul în care organele de control, având calificarea necesară, au stabilit că investiția a avut caracter prejudiciabil.

Această susținere nu poate fi primită.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Textul legal evocat stabilește în cazul răspunderii civile delictuale debutul cursului prescripției extinctive prin raportare la momentul subiectiv la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască în mod cumulativ paguba și pe cel răspunzător de producerea acesteia.

În speță păgubitul, adică recurenta-reclamantă, susține că acest moment trebuie legat de calificarea pe care organul de control autorizat a dat-o faptei, pe care a caracterizat-o drept ilicită, întrucât până la acest moment recurenta-reclamantă, în limitele competențelor proprii, lipsite de expertiză a perceput fapta drept investiție.

Distincția propusă de recurenta-reclamantă nu poate fi primită în mod fundamental pentru că ea este fără temei legal, dispozițiile C. civ. referitoare la prescripția extinctivă neatribuind nicio valență modului personal în care păgubitul și-a format percepția asupra caracterului licit/ilicit al faptei imputate, stabilind ca moment de referință doar data cunoașterii pagubei și a celui chemat să răspundă pentru producerea acesteia.

Revenind la speță, instanța supremă constată că în chiar cererea introductivă de instanță reclamanta, recurentă în acest stadiu al procesului, arată că în urma controlului efectuat de către A.N.A.F. - Direcția Regională a Finanțelor Publice Iași s-a stabilit că a angajat cheltuieli în realizarea unui obiectiv, că aceste cheltuieli nu au fost recuperate și că, în plus, investiția nu a condus la obținerea niciunui profit, aspect care nu este în acord cu scopul lucrativ pentru care s-a înființat reclamanta, societate pe acțiuni.

În acest context, deși este rezonabil a aprecia că realizarea obiectivului arătat a fost percepută inițial drept o investiție de către recurenta-reclamantă, totuși, ulterior, nerecuperarea investiției efectuate, precum și neobținerea niciunui profit din exploatarea acestui obiectiv (lăsat în folosința exclusivă a acționarului unic) puteau și trebuia să contureze ideea unui prejudiciu în patrimoniul societății, distinct de cel al acționarului, precum și pe cea a responsabilului de producerea prejudiciului respectiv.

Aceasta în contextul în care recurenta-reclamantă însăși arată în cererea de chemare în judecată că are statut de societate pe acțiuni, a cărei înființare a fost făcută în scopul desfășurării de activități comerciale generatoare de profit, nu în scopul realizării de investiții publice, generatoare exclusiv de costuri.

Cum prin cererea introductivă de instanță recurenta-reclamantă a solicitat doar despăgubiri aferente investiției realizate și nerecuperate de la beneficiar, în mod corect s-a reținut că momentul producerii pagubei și al cunoașterii persoanei răspunzătoare pentru producerea acesteia este cel al predării bunului către beneficiar, reținut în raportul de control ca fiind 24 octombrie 2011, această dată neformând obiect de contestație.

Pe cale de consecință, de la 24 octombrie 2011 recurenta-reclamantă putea și trebuia să aibă reprezentarea faptului că suma cheltuită pentru realizarea obiectivului propus nu mai are caracterul unei investiții, ci pe cel al unei pagube, câtă vreme bunul pentru a cărui procurare s-a realizat cheltuiala a fost predat beneficiarului, fără ca acesta din urmă, acționar al societății, dar subiect de drept distinct, cu patrimoniu propriu, să facă plata pentru achiziție.

În consecință, în mod corect s-a reținut data de 24 octombrie 2011 ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, în condițiile art. 2.528 alin. (1) C. civ., fiind fără relevanță momentul constatării prejudiciului de către organul de control autorizat, în condițiile în care prejudiciul era preexistent, fiind la îndemâna persoanei păgubite să cunoască atât data la care acesta s-a produs, cât și pe autorul răspunzător de producerea lui.

În consecință, instanța supremă apreciază că dispozițiile art. 2.528 alin. (1) C. civ. au fost corect aplicate raportat la specificul cauzei, critica având acest obiect urmând a fi înlăturată.

A doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și este apreciată de Înalta Curte ca nefondată.

Prealabil, instanța supremă subliniază că în primă instanță soluția s-a pronunțat prin raportare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E., C. și H., ca și prin raportare la excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce o privește pe pârâta F., iar în calea de atac a apelului această soluție a fost menținută, nefiind discutată excepția lipsei de interes în acțiunea îndreptată împotriva pârâților persoane fizice nici în apelul reclamantei, nici la solicitarea părților adverse și nici din oficiu, de către instanță.

De aceea, singurul argument adus de instanța de apel în considerentele deciziei atacate în care se face referire la interes (ultimul paragraf al paginii 3 a deciziei) poate fi considerat unul supraabundent, pe de o parte în considerarea cadrului procesual pasiv, iar pe de altă parte în considerarea faptului că în acțiunea inițială s-a dispus disjungerea cauzei, păstrându-se în cauza dedusă judecății de față doar pârâții persone fizice, iar introducerea în cauză a consiliului local a avut loc din oficiu, tribunalul procedând în acest sens la termenul din 9 ianuarie 2019 în vederea soluționării excepției de nelegalitate .

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că analiza criticii de față, circumscrisă de parte greșitei aplicări a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, vizează în realitate calitatea procesuală a intimaților- pârâți E., C. și H. din perspectiva calității lor de reprezentanți ai consiliului local, care, la rândul său, are calitate de fondator și de acționar unic al societății recurente, recurenta-reclamantă susținând că analiza instanței de apel nu s-a realizat plecând de la aceste premise.

Critica nu poate fi primită.

Examinarea apelului declarat în cauză relevă faptul că hotărârea primei instanțe a fost criticată exclusiv din perspectiva soluției pronunțate cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, apelanta-reclamantă neatacând soluția dată excepției calității procesuale pasive, care astfel a căzut în puterea lucrului judecat.

De aceea, a doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar formal raportată la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și vizând în realitate calitatea procesuală pasivă, este apreciată ca fiind formulată omisso medio și va fi înlăturată, ea neputând fi primită nici pentru situația în care decizia primei instanțe de control judiciar ar conține considerente legate de această excepție, întrucât aceste considerente, prin raportare la limitele devoluțiunii stabilite de parte, la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și la principiul tantum devolutum quantum apellatum, sunt supraabundente și nu influențează soluția pronunțată.

Pentru aceste considerente, apreciind că niciuna dintre criticile formulate în cadrul căii de atac nu are aptitudinea de a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă F., cheltuieli constând în onorariu de avocat, potrivit dovezii aflate la dosarului de recurs.

Vor fi respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimatele-pârâte H. și C., întrucât acestea nu sunt dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei civile nr. 784/11.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimatele-pârâte H. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.