ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2344/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 31 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiții Urban S.A., aflată în procedura insolvenței, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, B., C., D., E., obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii serviciilor de proiectare pentru "Amenajarea pietonal Piața 22 decembrie - Municipiul Piatra Neamț" în suma totală de 441.518,42 RON cu TVA, reprezentând investiție nejustificată la bunuri de interes public ce nu aparțin societății și care nu sunt generatoare de beneficii economice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 1382 C. civ., Legea nr. 31/1990.

Reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiții Urban S.A. a depus la dosar o completare a acțiunii arătând că în motivarea cererii introductive a invocat dispozițiile art. 155 din Legea societăților nr. 31/1990 și art. 220 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 226/C din 21 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamantă, ca prescrisă, în contradictoriu cu acest pârât. Totodată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții B., C. și D., acțiunea fiind respinsă față de aceștia, întrucât a fost formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. De asemenea, a fost admisă și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta E., acțiunea formulată și precizată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, fiind respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințea declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar C.I.I. A..

Prin decizia nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a respins apelul reclamantei, aceasta fiind obligată, totodată, la plata către intimații B. și E. a câte 200 RON pentru fiecare, sumă reprezentând cheltuieli de judecată.

La 11 decembrie 2019, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în primă instanță.

Recurenta-reclamantă, fără a-și încadra în mod expres criticile în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că, în drept, își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ., art. 220 și art. 2.528 C. civ., art. 155 din Legea nr. 31/1990 și art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Sub un prim aspect, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.528 C. civ. arătând că prima instanță a admis prescripția dreptului material la acțiune, reținând faptul că, cel mai târziu, momentul când reclamanta a cunoscut existența prejudiciului este 16 noiembrie 2011, respectiv cel al predării efective a obiectivului de investiții, fiind respinsă ipoteza acesteia potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data calificării investiției ca prejudiciu de către organele de inspecție fiscală.

Recurenta-reclamantă a precizat că prejudiciul pretins constă într-o investiție, reprezentând contravaloarea serviciilor de proiectare pentru "Amenajare pietonal Piața 22 decembrie - Municipiul Piatra Neamț", în valoare de 441,518,42 RON, iar la momentul realizării acesteia nu putea fi apreciată ca fiind un prejudiciu, ci o investiție la un obiectiv care urma să aducă plus valoare.

De altfel, dacă ar fi fost cunoscut prejudiciul, în mod clar nu s-ar mai fi efectuat această investiție. Astfel, în condițiile în care nu s-a cunoscut și nici nu exista posibilitatea cunoașterii existenței prejudiciului, potrivit unui nivel uzual de percepție și cunoștințe, pretinse a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat, ci numai ulterior efectuării controlului de către organele de inspecție fiscală, prima instanță s-a aflat în eroare confundând valoarea investiției cu calificarea acestei investiții ca prejudiciu.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deși în anul 2011 a predat obiectivul de investiții, sumă reprezenta la momentul respectiv valoarea unei investiții și nicidecum valoarea unui prejudiciu.

Apoi, sub un alt aspect, în ceea ce privește lipsa de interes pentru cazul prevăzut la art. 155 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a precizat că acțiunea a fost formulată, în temeiul acestor prevederi, care instituie răspunderea pentru daunele cauzate societății, în sarcina fondatorilor, directorilor, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local și membrii A.G.A., iar, în speță, calitatea de fondator revine Consiliului Local și reprezentanților acestuia, respectiv membrilor A.G.A. Instanța nu a analizat aceste aspecte, neținând cont de calitatea de fondator a Consiliului Local, fapt care a condus la reținerea lipsei de interes pentru cazul prevăzut la art. 155 din Legea nr. 31/1990.

La 26 februarie 2020, intimata-pârâtă E. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin care s-a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 226/C din 21 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ori la considerentele pe care se fundamentează.

De asemenea, nu a combătut raționamentul instanței de apel, prin formularea unor critici de nelegalitate, ci s-a limitat la reluarea motivelor din apel însă acestea nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea căii de atac formulate și menținerea deciziei recurate, ca temeinică și legală.

La 4 mai 2020, intimata-pârâtă C. a formulat note scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului. De asemenea, a solicitat admiterea excepției lipsei de interes în ceea ce privește capătul doi al cererii de recurs, precum și respingerea cererii de recurs și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

În cauză a fost acordat termen în complet de filtru pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

La termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate.

Din examinarea criticilor formulate, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în cuprinsul recursului niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., trimiterea la dispozițiile art. 2.528 C. civ. fiind formală întrucât nu a învederat critici concrete cu privire la modul de aplicare sau interpretare a acestui text de lege prin decizia recurată.

Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., instituie regulile generale cu privire la momentul începerii curgerii prescipției extinctive pentru dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzate prin faptă ilicită, legiuitorul stabilind că acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Aplicarea în concret a acestei dispoziții legale este atributul instanțelor de fond în urma administrării probelor, prin urmare, determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive al dreptului material la acțiune constituie astfel o chestiune de fapt și nu de drept.

În raport cu aceste prevederi legale, recurenta a arătat că a fost admisă în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținându-se faptul că, cel mai târziu, momentul când reclamanta a cunoscut existența prejudiciului este 16 noiembrie 2011, respectiv cel al predării efective a obiectivului de investiții, fiind respinsă ipoteza acesteia potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data calificării investiției ca prejudiciu de către organele de inspecție fiscală.

O astfel de critică, deși vizează aplicarea greșită a legii, nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 deoarece presupune reevaluarea probelor și, implicit, verificarea situației de fapt în ceea ce privește aprecierile instanțelor de fond cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție în cauză, aspect care nu intră în atribuțiile instanței de recurs întrucât nu este o critică de nelegalitate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum în mod corect au susținut intimatele-pârâte în cadrul excepției nulității recursului formulate de acestea.

În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretențiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauză, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci s-a limitat la afirmarea netemeiniciei deciziei atacate, din perspectiva interpretării probelor pe baza cărora s-a stabilit momentul începerii cursului prescripției dreptului material la acțiune.

Din considerentele expuse rezultă că este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiții Urban S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunțate deCurtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatele-pârâte E. și C., având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. CompaniaMunicipală de Investiții Urban S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunțată deCurtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de E. și C..

Fără niciocale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.