ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 36/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31 mai 2018, pe rolul Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanta Compania Municipală de Investiții Urban S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, B., C., D. și E. la plata sumei de 2473953,35 RON, reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate la obiectul Sala Polivalentă, bun ce nu aparține societății.

Prin sentința civilă nr. 184/C din 13 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință, lipsei calității procesuale pasive, prematurității, tardivității și inadmisibilității invocate de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PIATRA NEAMȚ, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții D., B. și C. cu consecința respingerii acțiunii precizată, formulată de reclamanta S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A., în contradictoriu cu pârâții D., B. și C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții E. și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PIATRA NEAMȚ, respingându-se, ca prescrisă, acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâții E. și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PIATRA NEAMȚ.

Prin decizia nr. 724/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. PRIN C.I.I. A. împotriva sentinței civile nr. 184 din 13 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă. A fost obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată din apel reprezentând onorariu de avocat către intimata E. în sumă de 500 RON și către intimata B. în sumă de 1500 RON.

În termen legal, fără a-și încadra susținerile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., reclamanta S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. prin C.I.I. A. și prin administrator special F. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 724/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

În argumentarea cererii de recurs, reclamanta susține, în esență, că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 C. civ.

În opinia sa, în mod greșit instanța de apel a menținut soluția referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, reținând eronat faptul că, cel mai târziu, data la care reclamanta a cunoscut existența prejudiciului este data inserării în propriul registru inventar a sumei solicitate, respectiv 31.12.2014.

Consideră că instanța a înlăturat în mod greșit susținerile reclamantei, conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării organelor de inspecție fiscală, în condițiile în care societatea recurentă nu a cunoscut și nici nu avea cum să cunoască existența prejudiciului anterior efectuării controlului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe fond, admiterea acțiunii formulate.

Intimata-pârâtă E. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reținându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 26 iunie 2020 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 ianuarie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatei formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune precizarea faptului că, deși recurenta nu și-a încadrat criticile în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că susținerile din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența pentru considerentele care succed.

În speță, se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părțile, cât și instanțele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, raportat la art. 2528 alin. (1) C. civ., aplicabil speței, potrivit căruia:

"Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Astfel, recurenta apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la data constatării prejudiciului de către organelor de inspecție fiscală, dată la care consideră că a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ., respectiv de la 8 mai 2015, când s-a fost întocmit un raport de inspecție economico - financiară prin care s-a constatat că recurenta a angajat cheltuieli totale de 2.473.953,35 RON reprezentând achiziția unor mijloace fixe și obiecte de inventar, la care se adaugă instalația electrică de iluminat perimetru la Sala Polivalentă - bun imobil ce aparține municipiului Piatra Neamț, fără a primi contravaloarea acestora, motiv pentru care s-a dispus ca măsură recuperarea prejudiciului astfel creat.

Contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., fiind nefondate criticile recurentei-reclamante sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Data la care începe să curgă termenul de prescripție este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentei, și nicidecum data constatării de către organelor de inspecție fiscală a unei abateri care a condus la prejudicierea COMPANIEI MUNICIPALE DE INVESTIȚII URBAN S.A.

Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de inspecție economico-financiară, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei, iar faptul că prin raportul întocmit s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera prejudiciul nu poate echivala cu momentul la care aceasta a luat cunoștință că nu a primit contravaloarea bunurilor.

Este evident că, în speță, societatea reclamantă (păgubitul) a cunoscut elementele menționate anterior, la momentul predării efective a bunurilor prin achiziția cărora s-a săvârșit presupusă faptă ilicită și cel mai târziu la data de 31.12.2014 (dată la care registrul inventar al societății evidenția suma reprezentând prezumtivul prejudiciu).

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită prin invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin:

"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În mod corect instanța de apel a reținut că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casție și Justiție, pronunțată în RIL, este aplicabilă prin analogie cauzei, prin considerentele de la punctele 48-65, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și în cel prevăzut de art. 2528 din C. civ.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la 31.12.2014 (dată la care registrul inventar al societății evidenția suma reprezentând prejudiciu și la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba) a fost depășit în raport de data promovării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (31 mai 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentei care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport de reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 724/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă E., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 724/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII URBAN S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.