ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2020/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31 mai 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanta Compania Municipală de Investiții A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț și C., director general în perioada decembrie 2008 - martie 2011, la plata, în solidar, a sumei de 627617,07 RON, reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate la complexul comercial tip mall, bun ce nu aparține societății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 alin. (1), (13)82 C. civ. și art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 216/C din 20 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/2018, au fost respinse ca nefondate, excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință, lipsei calității procesuale pasive, prematurității, tardivității, inadmisibilității, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții C. și Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț; a fost respinsă ca prescrisă, acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII A. S.A. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâții C. și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PIATRA NEAMȚ; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania Municipală de Investiții A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin aceeași decizie a fost obligată apelanta la plata către intimatul C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON reprezentând onorariu avocat ales.

Reclamanta Compania Municipală de Investiții A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, în ceea ce privește excepția prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 C. civ.

Arată că instanța a respins opinia reclamantei, potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării organelor de inspecție fiscală, deoarece momentul de la care reclamanta a cunoscut sau cel puțin trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, este data inserării în propriul registru inventar a sumei solicitate.

Prejudiciul pretins în prezenta cauză este reprezentat de o investiție, contravaloarea investițiilor efectuate în complexul comercial tip MALL din Municipiul Piatra Neamț, în suma de 627 617,07 RON.

Calificarea acestei investiții ca prejudiciu a fost realizată ulterior prin Raportul și Dispoziția organelor de control.

Apreciază că instanța se află într-o mare eroare confundând valoarea (cuantumul) investiției cu calificarea acestei investiții ca prejudiciu, iar societatea reclamantă nu a cunoscut și nici nu avea cum să cunoască existența prejudiciului anterior efectuării controlului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamantei.

Intimatul - pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 aprilie 2021, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 octombrie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatului C., formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Este de necontestat că acțiunea dedusă judecății se bazează pe constatările întreprinse de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iași, potrivit cărora suma reclamată derivă din efectuarea unei investiții la complexul comercial tip mall, iar potrivit punctului 4.13 din Dispoziția obligatorie nr. 1616/08.05.2015 emisă de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iași, suma solicitată prin acțiune rezidă în investiții în beneficiul Serviciului Pașapoarte, Înmatriculări și Permise Auto și a fost achitată în iulie 2010.

Înalta Curte subliniază că instanța de apel a constatat cu justețe că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acțiune în pretenții, având ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită, respectiv investiția apreciată de ANAF ca fiind prejudiciul, fiind efectuată în anul 2010, astfel că în raport de data efectuării investiției, respectiv iulie 2010, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția extinctivă, și nu cele ale noului C. civ., deși dispozițiile celor două acte normative sunt identice, termenul de prescripției începând să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

De altfel, prevederile Noului C. civ. preiau dispoziții din Decretul nr. 167/1958, fără a cuprinde vreo diferență de substanță în ceea ce privește termenul general de prescripție de trei ani, aplicabil speței, noile dispoziții prevăd și aceleași momente de la care termenul începe să curgă, efectul întreruptiv dat de recunoaștere etc.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă, iar criticile recurentei-reclamante sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.

În speță, se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție, sub acest aspect atât părțile, cât și instanțele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, raportat la art. 2528 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil speței, potrivit căruia:

"Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Astfel, recurenta apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, respectiv de la 8 mai 2015, data efectuării raportului constatator de către ANAF.

Or, data la care începe să curgă termenul de prescripție este data producerii prejudiciului în patrimoniul recurentei, și nicidecum data constatării de către organelor de inspecție fiscală a unei abateri care a condus la prejudicierea COMPANIEI MUNICIPALE DE INVESTIȚII A. S.A.

Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de inspecție economico-financiară, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei, iar faptul că prin raportul întocmit s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera prejudiciul nu poate echivala cu momentul la care aceasta a luat cunoștință de raport.

Această susținere echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin:

"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Este evident că, în speță, societatea reclamantă (păgubitul) a cunoscut elementele menționate anterior, la momentul plății sumei solicitate, pentru bunurile prin achiziția cărora s-a săvârșit presupusă faptă ilicită, respectiv iulie 2010, împrejurare ce a rezultat inclusiv din lista mijloacelor fixe din decembrie 2014 (dată la care registrele societății evidențiau suma reprezentând prezumtivul prejudiciu).

În mod corect instanța de apel a reținut că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în RIL, este aplicabilă, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și în cel prevăzut de art. 2528 din C. civ.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat din iulie 2010 (data plății pentru investiții) și chiar de la 08.01.2013 (data emiterii HCL nr. 4) în ceea ce privește pretențiile pretinse față de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (31 mai 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentei care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport cu reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII A. S.A. prin administrator judiciar CII B. împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIȚII A. S.A. prin administrator judiciar CII B. împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2021.