Decizia nr. 715/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, anularea Deciziei nr. 58/17.02.2020 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, respectiv a deciziei de impunere anuală pentru stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2016 nr. x/10.09.2019 emisă de AJFP Cluj.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2151 din 21 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

Soluționarea cauzei de instanța de recurs Împotriva sentinței civile nr. 2151 din 21 octombrie 2020, a declarat recurs reclamantul A.. La data de 08.04.2021, recurentul reclamant A. a formulat cerere de recuzare a membrilor din completul de judecată 5R, reprezentați de domnii judecători B. și C. și de către doamna judecătoare D., de la soluționarea recursului ce face obiectul dosarului nr. x/2020 Prin încheierea din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a domnilor judecători C., B. și D..

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 2151 din 21.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Cluj și a menținut în întregime hotărârea atacată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 21 aprilie 2021 și a deciziei civile nr. 508 din 22 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.. În cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 21 aprilie 2021, reclamantul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În susținerea cazurilor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că judecătorii care au pronunțat încheierea prin care au fost soluționate cererile de recuzare au încălcat regulile de procedură care vizează modalitatea de soluționare a unei cereri de recuzare, ajungându-se prin această încălcare ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, respectiv să cuprindă motive străine de natura cauzei. În concret, a precizat că temeiul cererilor de recuzare l-a constituit motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., care prevede că este în stare de incompatibilitate judecătorul "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa". Recurentul a precizat că, în susținerea cererilor de recuzare ale domnului judecător B. și a doamnei judecător D. a invocat faptul că anterior, în cadrul dosarului nr. x/2019, un complet din care făceau parte atât domnul judecător B., cât și doamna judecător D., s-a pronunțat asupra problemei de drept supuse discuției în prezentul dosar în sensul că se datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate raportat la veniturile realizate de E. - persoană juridică, reținându-se următoarele: "se impune ca textul din art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 să fie privit prin prisma regulii de interpretare lex statuii de eo quod plerumque fit, adică legiuitorul se preocupă de ipoteza cea mai frecventă, cazul cel mai tipic, fără să excludă situațiile marginale, neobișnuite, din câmpul sferei edictate". Or, în opinia recurentului, având în vedere că în prezenta cauză se dezbătea aceeași problemă de drept, între aceleași părți (singura diferență fiind că norma de excludere de la plata contribuției veniturilor unei persoane juridice era prevăzută anterior în ordinul nr. 617/2007, iar în prezent se regăsește, în aceeași formă, în H.G. nr. 1/2016), judecătorul învestit să soluționeze recursul în dosarul nr. x/2020 și-a format și exprimat deja opinia cu privire la soluția ce urma a fi adoptată, fiind pusă sub semnul întrebării imparțialitatea sa. În ceea ce îl privește de domnul judecător C., desemnat de asemenea ca membru al completului de judecată în dosarul nr. x/2019, acesta a formulat o cerere de abținere, care a fost solutionată favorabil, apreciindu-se că este întrunit cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., situația fiind similară cu cea din prezenta cauză. Recurentul a susținut că acesta a fost motivul pentru care a apreciat că este incident și în prezentul dosar, motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ. în ceea ce-l privește pe domnul judecător C. care, de data acesta, nu a mai formulat o cerere de abținere, deși anterior, în cadrul a două litigii având aceleași părți și același obiect, respectiv în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2014 ale Curții de Apel Cluj, un complet din care făcea parte și domnul judecător C., s-a pronunțat asupra problemei de drept supuse discuției în prezentul dosar, reținând că "teza de bază în susținerile reclamantului o constituie aserțiunea potrivit căreia pentru veniturile realizate de profesiile libere nu se datorează contribuție decât dacă aceste venituri sunt realizate într-o formă de asociere fără personalitate juridică (art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007), iar IPURL nu ar fi o astfel de formă, ci o societate profesională cu răspundere limitată (...) ar fi absurd să considerăm că legiutorul a intenționat să excludă de la contribuție persoanele care realizează venituri din profesii libere exercitate în cazul unei forme cu personalitate juridică (. . .) este fără pertinență și apărarea reclamantului recurent vizând existența unei diferențe între venit realizat/venit distribuit și a unei separații de patrimoniu..." Recurentul a considerat că, în condițiile în care în prezentul litigiu se dezbate aceeași problemă de drept, între aceleași părți (singura diferență fiind că norma de excludere de la plata contribuției veniturilor unei persoane juridice era prevăzută anterior în Ordinul nr. 617/2007, în prezent regăsindu-se, în aceeași formă, în H.G. nr. 1/2016), judecătorul învestit cu soluționarea cauzei și-a format și exprimat deja opinia cu privire la soluția ce urma a fi adoptată, fiind pusă sub semnul întrebării imparțialitatea acestuia. Completul care a soluționat cererile de recuzare nu a făcut nicio distincție între motivele invocate în susținerea incompatibilității domnului judecător B. și ale doamnei judecător D. și cele care vizau incompatibilitea domnului judecător C. (fiind invocate aspecte distincte), reținându-se în mod eronat faptul că domnul judecător C. ar fi făcut parte din completul de judecată care a soluționat recursul în dosarul nr. x/2019 și soluționându-se cele trei cereri de recuzare doar prin prisma incompatiblității primilor doi judecători, fără nicio referire separată la domnul judecător C., situație în care este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, recurentul a susținut că instanța nu a analizat cererile prin prisma motivului de incompatibilitate invocat (art. 42 pct. 13 din C. proc. civ.), ci a reținut faptul că "deși petentul a întemeiat cererea de abtinere pe dispozițiile art. 41 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., Curtea retine că, din analiza motivelor invocate, reiese că temeiul de drept concret este art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.." și a analizat cererile prin prisma acestui temei de drept. Or, recurentul a subliniat că nu și-a întemeiat cererile pe acest motiv de incompatibilitate, ci a susținut că există unele elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea celor trei judecători, prin prisma aspectelor anterior descrise. În continuare, recurentul a arătat că potrivit art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, având într-adevăr posiblitatea de a da sau restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.) însă, în acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul dedus judecății. De asemenea, a învederat că dispozițiile art. 51 alin. (1) din C. proc. civ. impun judecătorului să dispună ascultarea părților. Recurentul a reiterat faptul că, în concret, în momentul analizării cererilor de recuzare, completul a schimbat temeiul de drept invocat în susținerea motivului de incompatibilitate, fără a pune în prealabil în discuția părților acest lucru, deși aveau această obligație, fiind așadar încălcate normele de procedură și fiind pronunțată o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci unele străine de natura cauzei. De asemenea, a reiterat că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare a domnului judecător C., deși au fost invocate aspecte distincte față de cele care îi priveau pe ceilalți doi judecători, însă instanța nu a observat acest aspect. Recurentul a mai susținut că soluția adoptată este rezultatul greșitei interpretări a normelor care reglementează instituția recuzării, Completul de judecată apreciind faptul că este necesar ca judecătorul recuzat să-și fi exprimat anterior părerea doar cu privire la cauza concretă dedusă judecății, astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare a apreciat că nu contează dacă judecătorii și-au exprimat părerea în cauze anterioare care au avut aceleași părți și vizau aceeași chestiune de drept. De asemenea, recurentul a învederat că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a decis că este suficient să se constate că imparțialitatea instanței căreia îi revenea decizia asupra "temeiniciei acuzării" să poată apărea ca subiect de îndoială pentru a fi trasă concluzia încălcării Convenției sub aspectul lipsei imparțialității (Piersack vs. Belgia, 1 octombrie 1982). Potrivit hotărârii din cauza De Cubber vs. Belgia din 26 octonbrie 1984, la analiza imparțialității chiar și aparențele pot avea importanță sau altfel spus, justiția nu trebuie doar făcută, ci trebuie văzută ca fiind făcută. În final, recurentul a reiterat că instanța a analizat cererile de recuzare doar prin prisma dispozițiilor art. 42 pct. 1 din C. proc. civ., nu a prevederilor invocate, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. care consacră starea de incompabilitate "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa", în cadrul căruia se circumscrie și exprimarea anterioară a opiniei judecătorulului cu privire la problema de drept hotărâtoare pentru tranșarea soartei litigiului pendinte. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au invocat excepția tardivității cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de recuzare și excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva Deciziei nr. 508/2021. II. Soluția instanței de recurs Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 12 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Prin încheierea recurată au fost respinse cererile de recuzare formulate împotriva domnilor judecători B. și C. și a doamnei judecătoare D., instanța reținând, în esență, că temeiul de drept corect este art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., așa cum rezultă din analiza motivelor invocate de petent, iar soluționarea unor cauze similare de către membrii completului învestiți cu soluționarea dosarului nr. x/2020 nu atrage incompatibilitatea judecătorilor, deoarece nu echivalează cu o antepronunțare. Recurentul A. a formulat recurs împotriva încheierii din 12 aprilie 2021, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a învederat că, în momentul analizării cererilor de recuzare, completul a schimbat temeiul de drept invocat în susținerea motivelor de incompatibilitate, fără a pune în prealabil în discuția părților acest lucru, deși aveau această obligație, încălcând, așadar, dispozițiile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. și art. 51 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul a invocat numai motivul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., însă, din analiza motivelor susținute în cererea de recuzare rezultă, așa cum a reținut și instanța învestită cu soluționarea acesteia, că temeiul de drept corect este cel prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Astfel, contrar celor susținute de recurent, nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității părților, întrucât instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat de părți, iar prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. au fost apreciate ca fiind incidente în raport cu motivele concrete invocate de recurent, fără schimbarea faptelor și fiind menținută cauza cererii de recuzare. Analizarea cererii de recuzare nu reprezintă, așadar, o încălcare a drepturilor procesuale ale recurentului de către instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, fiind în mod corect aplicate prevederile art. 22 din C. proc. civ. În ceea ce privește pretinsa neascultare a părților, invocată de recurent prin raportare la dispozițiile art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate reprezenta un motiv întemeiat de nelegalitate a încheierii atacate în condițiile în care textul de lege anterior menționat prevede doar posibilitatea, iar nu obligativitatea unei asemenea măsuri, aprecierea fiind în exclusivitate a instanței învestite cu soluționarea recuzării. Prin urmare, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. Înalta Curte constată, totodată, că în cauză nu sunt întrunite nici condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de recuzare, cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, completul învestit cu soluționarea incidentului procedural, analizând cererea de recuzare, a apreciat, în esență, că deși domnii judecători B. și C. și doamna judecător D. au soluționat, anterior, pricini similare, această împrejurare nu atrage incompatibilitatea acestora, iar faptul că pricinile anterioare priveau aceleași părți nu are relevanță, deoarece specificul prezentului dosar este dat de aplicarea unor norme de drept fiscal la o stare de fapt cât se poate de clară și, prin urmare, identitatea părților este absolut indiferentă pentru soluționarea cauzei. De asemenea, a reținut că, a decide în sens contrar, în contextul în care pe rolul instanțelor există numeroase cauze repetitive (de altfel, chiar prezenta cauză are un astfel de caracter), ar putea duce la un blocaj, deoarece nu ar mai exista judecători compatibili care să judece cauza respectivă. Din aceste considerente reiese că instanța a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 din C. proc. civ., indicând motivele pentru care a respins cererea de recuzare, încheierea atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă. De asemenea, instanța a răspuns tuturor motivelor invocate de recurent, chiar dacă o parte din acestea au fost grupate și au beneficiat de argumente comune de respingere. Astfel, contrar susținerilor recurentului, instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a reținut, în mod expres, că nu constituie motiv de incompatibilitate împrejurarea că judecătorii au soluționat, anterior, pricini similare. Or, din utilizarea de către instanță a sintagmei "pricini similare" rezultă că au fost avute în vedere atât dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj soluționat de un complet din care au făcut parte domnul judecător B. și doamna judecător D., cât și dosarele nr. x/2014 și nr. y/2014 ale Curții de Apel Cluj, soluționate de un compet din care a făcut parte domnul judecător C.. Împrejurarea că domnul judecător C. a formulat cerere de abținere de la soluționarea dosarului nr. x/2019, aceasta fiind admisă întrucât, în respectiva cauză, s-a apreciat că este întrunit cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., nu prezintă relevanță pentru soluționarea prezentului recurs, întrucât fiecare dosar se bazează pe circumstanțele sale particulare, iar fiecare cauză în parte este analizată în raport cu motivele invocate și probele administrate. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a aplicat și interpretat greșit normele care reglementează instituția recuzării, întrucât a apreciat că este necesar ca judecătorul recuzat să-și fi exprimat anterior părerea doar cu privire la cauza concretă dedusă judecății, astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurent, că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. sunt incidente în cazul în care judecătorul și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, acest motiv de incompatiblitate neputând fi reținut atunci când judecătorul a soluționat anterior o cauză similară, în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept. Ca atare, în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare, având în vedere că fiecare cauză se bazează pe circumstanțele sale particulare, proprii, în timp ce aplicarea legii la speță se fundamentează pe evaluarea probatoriului administrat în mod nemijlocit în fiecare dosar în parte, chiar când acesta poartă între aceleași părți și are un obiect similar cu unul anterior sau paralel. În plus, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "Simpla circumstanță ca un magistrat să se fi pronunțat deja în cadrul unui alt proces privindu-l pe același reclamant nu poate aduce, prin ea însăși, atingere imparțialității judecătorului" (cauza Indra împotriva Slovaciei, 2005). De altfel, așteptarea părții ca aplicarea legii de către judecător să se realizeze în aceeași modalitate, în cauze care nu diferă în mod esențial în planul circumstanțelor relevante pentru incidența unei norme legale, nu constituie un motiv care să nască temeri pentru parte cu privire la imparțialitatea acestuia, ci, dimpotrivă, reprezintă o garanție substanțială de previzibilitate și predictibilitate pentru părți în adaptarea propriei conduite la exigențele legii, ca și pentru securitatea raporturilor juridice, parte componentă a acesteia fiind și practica judiciară coerentă, consecventă și unitară. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu sunt întrunite condițiile rezultând din prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 12 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal. Examinând, în continuare, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul acestor dispoziții, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea litigantă. Raportat la cauza de față, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 2151 din 21 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Cluj, prin care s-a soluționat cererea introductivă a reclamantului A., a fost susceptibilă a fi atacată cu recurs, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cale de atac de care a uzat partea nemulțumită de soluția pronunțată. Recursul declarat de reclamantul A. a fost soluționat prin decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, decizie ce este definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia sunt definitive hotărârile date în recurs. În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. pot fi atacate cu recurs hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Prin urmare, decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020 nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, deoarece această cale de atac nu este prevăzută de lege. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 508 din 22 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. PENTRU ACESTE MOTIVE,