ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5859/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea formulată reclamanții Cabinet Medical Veterinar A., B. S.R.L., C. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar D., Cabinet Medical Veterinar E., Cabinet Medical Veterinar F., G. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar H. și înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr x/2020, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernului României și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor:

a) obligarea la plata în solidar a sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, față de fiecare reclamant, pentru fiecare contract de concesiune sau de prestări servicii deținut, sumă stabilită potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, după cum urmează:

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinetul Medical - Veterinar A.;

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către B. S.R.L.;

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către C. S.R.L.;

- obligarea la plata sumei de 90,000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar D. (pentru Com. Văleni și Com. Cuca, Jud. Galați);

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar E.;

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar F.;

- obligarea la plata sumei de 90.000 RON, exclusiv TVA, către G. S.R.L. (com. Schela și com. Slobozia Conachi);

- obligarea la plata sumei de 45.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar H..

b) Obligarea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, pentru luna august 2020, corespunzător pentru fiecare Contract de concesiune sau de prestări servicii deținut, respectiv:

- obligarea la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar A.;

- obligarea la plata sumei de 10.000, exclusiv TVA, RON către B. S.R.L.;

- obligarea la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, către C. S.R.L.;

- obligarea la plata sumei de 20.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar D. (pentru Com. Văleni și Com. Cuca, Jud. Galați);

- obligarea la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar E.;

- obligarea la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar F.;

- obligarea la plata sumei de 20.000 RON, exclusiv TVA, către G. S.R.L. (com. Schela și com. Slobozia Conachi);

- obligarea la plata sumei de 10.000 RON, exclusiv TVA, către Cabinet Medical - Veterinar H..

Prin sentința nr. 54 din 25 martie 2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect pretenții, promovată de reclamanții Cabinet Medical Veterinar A., B. S.R.L., C. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar D., Cabinet Medical Veterinar E., Cabinet Medical Veterinar F., G. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar H., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Autoritatea Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Galați, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 54 din 25 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții Cabinet Medical Veterinar A., B. S.R.L., C. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar D., Cabinet Medical Veterinar E., Cabinet Medical Veterinar F., G. S.R.L. și Cabinet Medical Veterinar H. I., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenții-reclamanți au criticat sentința recurată sub două aspecte:

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019, potrivit cărora:

"în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar -Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului", în sensul în care norma de drept ar stabili în sarcina intimaților doar o obligație de diligență și nu una de rezultat.

Instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, cu referire la applicabilitatea cu efect imediat a normelor metodologice conținute de O.U.G. nr. 117/2020, în ceea ce privește obligația de plată pentru luna august 2020.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimații-pârâți Guvernul României și ANSVSA au formulat întâmpinări, slicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise și practică judiciară de speță.

III. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată, cu prioritate, prin prisma motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul se impune a fi admis pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Acest motiv de nelegalitate poate fi reținut doar dacă excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine publică s-a invocat în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, în condițiile legii, iar instanța a respins în mod greșit excepția sau a omis a se pronunța asupra acesteia.

În speța de față, prima instanță a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială a curții de apel, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate (23.02.2021), excepție pe care respins-o prin încheierea din 23.02.2021.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că pretențiile solicitate de reclamanți nu decurg din executarea contractelor de concesiune încheiate, pentru a atrage competența instanțelor civile de drept comun, conform art. 8 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 554/2004, ci ca urmare a încheierii cu întârziere a actelor adiționale contractelor de concesiune.

Interpretarea și concluziile primei instanțe relativ la competența materială de soluționare a cauzei nu vor fi însușite de instanța de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente.

Înalta Curte constată că, în speță, competența este determinată de obiectul cauzei, care vizează pretenții, ce își au izvorul în executarea contractelor de concesiune de prestări servicii publice încheiate de către reclamanți cu pârâta Direcția Județeană Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Galați.

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, prevenire și control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004, ca fiind contracte administrative.

Astfel, fiind în discuție executarea unor contracte de concesiune de prestări servicii publice, au incidență dispozițiile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Chiar în ipoteza în care s-ar considera că pretențiile solicitate de reclamanți nu decurg din executarea contractelor de concesiune încheiate, conform art. 8 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 554/2004, ci ca urmare a încheierii cu întârziere a actelor adiționale contractelor de concesiune, Înalta Curte reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar având natură administrativă, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a achita o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

În situația de față, raportul juridic dedus soluționării nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia în sensul legii contenciosului administrativ), prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că litigiul dintre părți este unul care privește executarea unor contracte administrative, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, și nu cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea a stabilirii competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor civile de drept comun.

În ceea ce privește instanța competentă sub aspect material să soluționeze cauza, dintre instanțele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 100 alin. (1) și art. 112 C. proc. civ.

În aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere dispozițiile care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară precum și principiul disponibilității părților, față de împrejurarea că reclamanții au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată împotriva acelorași pârâți, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenții proprii față de pârâți, stabilirea instanței competente nu se va face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.

Întrucât valoarea fiecărei pretenții în parte nu depășeșete plafonul de 200.000 RON, instituit de legiuitor prin art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competentă în soluționarea prezentei cauze este judecătoria.

Din punct de vedere teritorial, Înalta Curte constată că pârâții au sediul situat în București, respectiv Galați, fiind în prezența unei competențe teritoriale alternative, potrivit art. 112 C. proc. civ.. Cum, însă, reclamanții și-au exercitat dreptul de opțiune în favoarea instanței din circumscripția teritorială a județului Galați, iar potrivit legii, direcțiile județene sunt autoritățile care încheie contractele de concesiune, gestionează, realizează și controlează activitățile sanitar-veterinare de pe teritoriul județului și plătesc efectiv suma ce constituie obiectul pretențiilor, Înalta Curte constată că, sub aspect teritorial, competența revine judecătoriei din circumscripția teritorială a pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Galați, în speță Judecătoria Galați.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare pentru pentru lipsă de competență, trimite cauza instanței competente potrivit legii, Înalta Curte - constatând că prezenta pricină a fost soluționată de o instanță necompetentă, va admite recursul reclamanților exclusiv pentru acest motiv de ordine publică, fără a mai proceda la analizarea criticilor de fond subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanți pentru motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocat din oficiu, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Galați, care urmează să analizeze susținerile tuturor părților, făcând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanții Cabinet Medical Veterinar A., B. S.R.L., C. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar D., Cabinet Medical Veterinar E., Cabinet Medical Veterinar F., G. S.R.L., Cabinet Medical Veterinar H. împotriva sentinței nr. 54 din 25 martie 2021 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal pentru motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu.

Casează sentința atacată.

Trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Galați.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2022.