Decizia nr. 5631/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.07.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspecția Judiciară a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 871/A/11.03.2020, lucrarea nr. 20-771 și împotriva rezoluției inspectorului șef din 18.06.2020, lucrarea C20-738. Reclamantul a arătat că nu s-a cercetat nimic din ceea ce a solicitat privind încălcarea normelor de drept, apreciind că nu s-a cercetat faptul că judecătoarele din dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Vâlcea nu au judecat motivele de casare din cererea reclamantului, așa cum a precizat, fapt ce reprezintă o încălcare din culpă în mod grav, neîndoielnic și neechivoc(a depus și cerere de completare și i-a fost respinsă la Tribunalul Vâlcea. Motivele de casare ce trebuiau să fie avute în vedere atât în dosarul nr. x/2018, cât și în dosarul nr. x/2019 ale Tribunalului Vâlcea sunt: 1) Domnul economist B. nu are voie să întocmească evaluări de bunuri mobile deoarece nu este evaluator mobiliar, așa cum prevede Ordonanța nr. 24/2011, art. 1, 3 și încalcă și art. 7 din Ordonanța nr. 65/1994, iar în calitate de expert nu poate întocmi expertize tehnice judiciare și extrajudiciare pentru bunuri mobile casnice, din domeniul construcțiilor, deoarece nu este inginer mecanic, inginer în domeniul construcțiilor, așa cum prevede art. 10 din Ordonanța nr. 2/2000. Totodată, au fost încălcate și dispozițiile art. 758 și 836 din C. proc. civ., deoarece domnul economist B. nu este inginer mecanic sau în domeniul construcțiilor ca să poată evalua bunurile mobile din apartamentul reclamantului. Apreciază că simpla motivare în apel în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Vâlcea că domnul economist este expert în Tabloul de experți al Tribunalului Vâlcea nu absolvă judecătorii. Astfel, pe calea procedurii prevăzute de art. 178, 712 din C. proc. civ., judecătorii din dosarele nr. x/2019 și nr. y/2018 trebuiau să constate că domnul economist B. nu este competent să evalueze bunurile mobile ale reclamantului și să anuleze Raportul de expertiză tehnică din dosarul nr. x/2018, aceștia neavând nicio scuză în acest sens. 2) Dacă cele două părți din dosarul nr. x/2019, respectiv dosarul nr. x/2018 ale Tribunalului Vâlcea au precizat că au fost distruse bunuri, judecătorul, conform normelor de procedură, trebuia să admită acest fapt, art. 22 din C. proc. civ. prevede că judecătorul stabilește soluția în baza probelor și, în acest caz, nu au fost nici probe contrare, astfel s-a greșit într-un mod neechivoc. Deoarece au fost încălcate toate articolele de lege prezentate mai sus, a solicitat reclamantul trimiterea cauzei spre recercetare la Inspecția Judiciară, în vederea sancționării judecătorilor din dosarele nr. x/2019 și y/2018 ale Tribunalului Vâlcea sau reținerea cauzei de către instanța de judecată spre rejudecare și sancționarea judecătorilor, deoarece au încălcat normele de procedură. 1.

Hotărârea pronunțată în cauză Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. . 1104 din 6 noiembrie 2020 a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 493 C. proc. civ. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: - nici instanța de fond și nici Inspecția Judiciară nu au cercetat nimic din faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare, astfel că pana în prezent procedurile parcurse au fost în întregime formale; -efectul soluției pronunțate de magistrați, este acela ca persoanele care încalcă legea rămân aproape nesanctionate si își pot desfășura activitatea ilicite in continuare, iar persoană care urmărește aplicarea legii, si a făcut eforturi foarte mari pentru aplicarea legii, sa ramana si fara banii cheltuiți si cu posibilitatea lezării sale in continuare ca urmare a neopririi ativitatii ilicite, ce este revoltător; - reaua-credinta a magistraților este vădita, ca urmare a încălcării a multor dispoztitii materiale si procedurale, mare parte elementare. - consideră recurentul că toate cele de mai sus, indeplinesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență prevăzuta de art. 99 lit. ț) din Legea 303/2004, si de motivare a soluției in mod vădit contrar raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției prevăzut de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, cu ocazia soluționării dosarului civil. - solicită a se constata că cercetarea disciplinară nu s-a efectuat corespunzător sens in care solicită trimiterea dosarului înapoi la Inspecția Judiciară pentru completarea cercetărilor. Arată că domnul B. este economist, nefiind evaluator imobiliar. Dispozițiile legale menționate în contestația în anulare și în cererea de față prevăd faptul că evaluarea unui bun mobil și imobil se face de către un evaluator mobiliar/imobiliar care este atestat ANEVAR. Menționează că domnul B. nu este atestat ANEVAR, nefiind expert în domeniul aparaturii casnice, electronice și în construcții, el având nevoie de diploma de inginer electronist, constructor, electromecanic pentru aparatele electrocasnice. Astfel, el nu poate face evaluări de bunuri mobile. De altfel, pe site-ul Ministerului Justiției este precizat clar că acesta face evaluări de bunuri economice, respectiv facturi, obiecte de valoare gen licențe și obiecte de contabilitate. Mai mult, dacă ești terț, nu ți se dă dreptul să faci o evaluare, ci să calculezi un cost. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin acre a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este motivată și dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată. Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, vizând modalitatea de soluționare a cererii adresate pârâtei, Înalta Curte reține următoarele: Este de necontestat că, în fapt, sesizarea inițială a reclamantului A. a fost la înregistrată la data de 20 februarie 2020, la Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. 20-771, urmare a solicitării acestuia transmisă pe e-mail în data de 19.02.2020, prin care acesta și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarului nr. x/2019 de către magistrații Tribunalului Vâlcea, indicând o posibilă exercitare a funcției cu rea-credință și gravă neglijență, precum și neanalizarea tuturor capetelor de cerere cu care ar fi fost învestită instanța de judecată. Lucrarea inițială a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluția nr. 871/A din data de 11 martie 2020, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată. Adresa de înaintare și rezoluția de clasare au fost comunicate la data de 25 mai 2020, în conformitate cu dispozițiile legale speciale în materie. Ulterior comunicării rezoluției de clasare, în termen legal, a fost înregistrată plângerea prealabilă formulată împotriva soluției inițiale, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului - șef de la data de 18 iunie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-738. În cuprinsul plângerii, s-a criticat rezoluția de clasare nr. 871/A din data de 11 martie 2020, prin prisma faptului că inspectorul judiciar nu ar fi analizat motivele de casare indicate în cerere, în urma cărora s-ar fi putut constata încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material și procesual de către magistrații reclamați cu privire la dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Vâlcea. Totodată, s-a solicitat și verificarea dacă la lucrarea inspecției au fost atașate dosarele de instanță nr. x. Curtea de Apel București a reținut că în soluționarea cererii de chemare în judecată, nu se puteau analiza aspecte ce nu fuseseră anterior sesizate Inspecției Judiciare, întrucât numai cele supuse verificării prealabile efectuate de inspectorii judiciari, potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, puteau face, în mod evident, controlul instanței de judecată analiza neputând fi extinsă asupra unor aspecte nesesizate, sau care nu fuseseră anterior supuse verificării prealabile de către subscrisa. Prin prezenta cerere de chemare în judecată înregistrată la data de 08.07.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, s-a solicitat reanalizarea sesizării inițiale înregistrate la Inspecția Judiciară, exprimându-se nemulțumiri față de modalitatea de efectuare a verificărilor prealabile, sens în care s-a subliniat lipsa cercetării motivului pentru care magistrații Tribunalului Vâlcea ar fi refuzat să se pronunțe în dosarul nr. x/2019 cu privire la toate aspectele indicate de acesta în calea de atac. În opinia actualului recurent - reclamant, motivele de casare trebuiau judecate atât în dosarul nr. x/2018 cât și în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Vâlcea. Instanța de fond analizând rezoluția contestată numai în raport de aspectele semnalate inițial, reținând în mod corect că nemulțumirile recurentului-reclamant au vizat strict modul de soluționare a dosarului nr. x/2019 Cu privire la aceasta s-a observat că analiza inspectorului judiciar a fost completă și corectă, prin raportare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată. În consecință, Curtea de Apel București nu a putut identifica o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia să îi lipsească orice justificare, cu consecințe deosebit de grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților, care să fi fost săvârșită de către magistrații reclamați, aspectele Invocate constituind nemulțumiri subiective față de soluția pronunțată în dosarul indicat în cuprinsul sesizării, motiv pentru care a respins acțiunea. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Este de menționat că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluția de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 97 alin. (2) din același act normative. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecția Judiciară care, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către judecătur și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcției cu rea-credință este lipsită de suport. Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. Concret, cu privire la soluția Curții de Apel București de respingere a acțiunii, în mod corect a reținut că magistratul, prin concluzia sa din sentință, în sensul că latura subiectivă a abaterii disciplinare sesizate ar presupune realizarea unei distorsiuni conștiente a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, nu s-ar regăsi în cuprinsul dispozițiilor legislației române în vigoare, deoarece actul normativ ar sancționa inclusiv culpa. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată. În contextul arătat, faptul că, în speță, recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție. Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea. De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția. Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susține recurentul că sentința atacată cu prezentul recurs este nemotivată. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susținerile reclamantului nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,