ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5629/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul, A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat instanței anularea rezoluției de clasare nr. 3577/A/16.11.2020 emisă în lucrarea nr. x și a rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare din 19.03.2021 în lucrarea nr. C 21-388 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii. În motivarea cererii, reclamantul a prezentat istoricul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Prahova, secția I Civilă, litigiu care a privit recalcularea pensiei reclamantului. Reclamantul consideră nelegale deciziile emise de Casa Locală de Pensii menținute de Comisia Centrală de Contestații a CNPP întrucât nu a fost luată în calcul perioada în care reclamantul a fost detașat în Libia în interes de serviciu. Consideră că nu au fost luate în considerare documentele pe care le-a depus reclamantul în dovedirea susținerilor sale. Reclamantul a arătat că Tribunalul Prahova prin sentința nr. 2173/2018 a admis în parte contestația reclamantului și a obligat CJP Prahova să emită în favoarea reclamantului o nouă decizie, prin care să valorifice la calculul pensiei perioada 01.04.2006-30.11.2010 ca fiind lucrată în condiții deosebite de muncă. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 829/2020 a admis apelul și a schimbat în parte sentința nr. 2173 în sensul că a înlăturat valorificarea perioadei 01.04.2006-30.11.2010 ca fiind lucrată în condiții deosebite de muncă fără nicio motivare și fără să fie aduse probe noi în apel. Reclamantul consideră că este greșită soluția instanței de apel întrucât nu a avut în vedere o serie de probe de la dosar precum și legislația aplicabilă. Reclamantul consideră că a fost prejudiciat și că magistrații care au soluționat apelul au încălcat cu rea-credință/gravă neglijență normele de drept material și procesual.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1735 din 23 noiembrie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii anterior menționată a formula recurs, reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Motivele de recurs Recurentul susține că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond în mod greșit a înlăturat apărările recurentului în sensul că, contractul de muncă a fost vizat de Ministerul Sănătății contract care si-a produs efectele până la 1 decembrie 2010 și care datorită unității sanitare condițiile de muncă au fost încadrate deosebite, denotă faptul că medicul a fost supus în permanență la noxe profesionale fizice, chimice, sau biologice, așa cum reiese din carnetul de muncă și Odinul ministrului, pentru perioada 1 aprilie 2006- 1 decembrie 2010. Astfel că, este evident că în mod greșit completul de judecată 13 A civil a modificat sentința civilă nr. 2173 din 20 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, astfel că recurentului i s-a produs un prejudiciu moral și material. Sustine recurentul că atât Curtea e Apel București cât și Inspecția Judiciară nu au avut În vedere motivele expuse și a dispuse în mod greșit clasarea, respectiv menținerea acestei prin respingerea acțiunii. Ca atare, conchide recurentul, este mai mult decât evident că, în ceea ce privește sesizarea reclamantului privind săvârșirea de către magistrații secției I Civilă din cadrul Curții de Apel Ploiești care au soluționat în apel dosarul nr. x/2018 s-a săvârșit aba de către aceștia abateri disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Pentru toate motivele expuse, recurentul a apreciat că în cauză cauza inspectorul judiciar fără să existe dovezi în acest sensa susținu că soluția curții de apel este corectă în condițiile in care în apel nu au fost depuse alte înscrisuri. 1.3. Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este motivată și dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată. Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurentă, vizând modalitatea de soluționare a cererii adresate pârâtei, Înalta Curte reține următoarele: Este de necontestat că reclamantul a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 3577/A/16.11.2020 emisă în dosarul nr. x și a rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C21-388 din 19.03.2021, cu consecința trimiterii dosarului la pârâtă pentru continuarea verificărilor. Curtea de apel, a reținut că aspectele invocate de reclamant, respectiv indiciile abaterii prevazute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, la pct. 5 din rezoluția sa, inspectorul judiciar a stabilit ca aspectele invocate in sesizarea petentului vizeaza solutia dispusa de instanta de apel. Inspectorul judiciar a constatat că instanța de apel a motivat în mod amplu soluția pronunțată. În plus, instanța a mia reținut că interpretarea și aplicarea legii aparține instanței și nu sunt susceptibile de sancționare disciplinară. Verificările Inspecției Judiciare nu pot afecta imparțialitatea judecătorului, iar Inspecția Judiciară nu îndeplinește rolul unei suprainstanțe de control judiciar care să intervină în activitatea de judecată în cazul în care petiționarul este nemulțumit de modalitatea în care instanța a interpretat și a aplicat normele de drept material sau normele procesuale. Concluzionează instanța în sensul că inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării in baza art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 sub aspectul indiciilor abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 întrucât a constatat ca nu au fost identificate indicii care sa conduce la concluzia ca judecatorii vizati in sesizare ar fi comis fapte de natura disciplinara care sa poata fi caracterizate drept greseli nescuzabile, evidente și neîndoielnice sau ca ar fi urmărit prin masurile dispuse sa creeze prejudicii unei părti. Este de menționat că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluția de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 97 alin. (2) din același act normative. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecția Judiciară care, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către judecătur și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcției cu rea-credință este lipsită de suport. Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. În completarea celor expuse nici critica cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Constituie abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat. Și în ceea ce privește această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincție între încălcarea oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, greșeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar. Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează modalitatea de motivarea vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, așa cum a fost menționată de recurentă, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele două modalități care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică și teleologică a textului incriminator. Nu în ultimul rând, Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată. În contextul arătat, faptul că, în speță, recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție. Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea. De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția. Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susține recurentul că sentința atacată cu prezentul recurs este nemotivată. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susținerile reclamantei nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,