ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5619/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. x/2020 reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând anularea dispozițiilor cap. II și III din Hotărârea de Guvern nr. 435/2020 privind aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, precum și pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 42/2017, respectiv prevederile art. 5-19 din H.G. nr. 435/2020.

Prin sentința nr. 19/2021 pronunțată la data de 02 februarie 2021, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes procesual, și totodată, a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în judecată formulată.

Împotriva hotărârii judecătorești anterior menționată, au formulat recurs reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică se susține că interpretarea dispozițiilor art. 5 și art. 12 din H.G. nr. 453/2020, precum și cele ale art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 nu are la bază o interpretare semantică, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 4 alin. - 3 și art. 13 din Legea nr. 24/2000 care prevăd faptul că actelor normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, fără a contraveni principiilor și dispozițiilor acestora.

A susține faptul că "acordarea gratuității și altei categorii de elevi este exclusă" așa cum a reținut instanța de fond, este nelegală deoarece este în contradicție evidentă cu dispozițiile art. 5 și art. 12 din H.G. nr. 435/2020și neîntemeita, deoarece recurentele au dovedit faptul că au transportat și alte categorii de elevi pentru care cheltuielile cu transportul gratuit nu au fost decontate.

Din analiza comparativă a dispozițiilor contestate cu prevederile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 se observă clar faptul că Guvernul României a extins categoria de beneficiari ai gratuității (și nu reclamantele de la sine putere) pentru că mulți elevi să beneficieze de gratuitate, însă operatorii de transport nu-și pot deconta cheltuielile decât pentru elevii ce nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu pentru a fi reduse cheltuielile bugetare.

S-a criticat și faptul că prin hotărâre de Guvern, acesta nu își poate exercita competențele de autoritate legiuitoare adăugând la dispozițiile legii și aducând atingere competențelor constituționale ce aparțin în mod exclusiv altor puteri ale statului. Susțin recurenții că emitentul H.G. nr. 435/2020 a adus atingere competențelor constituționale ce aparțin altor puteri ale statului, adăugând la dispozițiile Legii nr. 1/2011, operatorii de transport fiind obligați să transporte gratuit toți elevii domiciliați în altă localitate decât cea de învățământ, indiferent dacă aceștia pot fi sau nu școlatizați în localitatea de domiciliu așa cum prevede art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011.

Și în privința interpretării dispozițiilor art. 6 și art. 7 din H.G. nr. 435/2020 se susține că au fost greșit interpretate de instanța de judecată, susținând recurenții C. pen. operatorii de transport nu pot asigura gratuitatea decât dacă se atestă faptul că elevii nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu în conformitate cu prevederile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 deoarece doar pentru această categorie de elevi le sunt decontate cheltuielile de transport conform art. 84 alin. (3)

5

din Legea nr. 1/2011.

Susțin recurenții că pentru a beneficia de gratuitate la transportul rutier județean, elevii trebuie să prezinte o adeverință care să ateste faptul că nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu.

În ce privește aplicarea art. 8, art. 9 și art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 435/2020 susțin recurenții că decontarea sumelor se face nu doar în baza facturii transmise de către operatorii de transport ci și în funcție de prezența la cursuri a elevilor ceea ce prejudiciază operatorii de transport prin încălcarea art. 84 alin. (3)

5

din Legea nr. 1/2011, astfel că decontările ar trebui făcute în funcție de nr. de călătorioi gratuite efectuate de către elevi, iar nu în funcție de prezența la cursuri.

Contrar considerentelor hotărârii recurate, termenul de plată a facturilor trebuie stabilit la nivel central, prin act normativ de punere în executare a dispozițiilor legale, iar nu de operatorii de transport prin factura fiscală.

Lipsa de claritate și previzibilitate constituie o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României afectând legalitatea actului contestat. În lipsa unui termen clar de plată a facturilor, Consiliile Județene și unitățile de învățământ pot condiționa plata în funcție de resursele bugetare și amâna la nesfârșit decontarea cheltuielilor.

În ce privește vătămarea produsă se susține că s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că nu au fost recuperate cheltuielile cu transportul elevilor ce puteau fi școlarizați în localitatea de domiciliu, însă au beneficiat de gratuitate la transport.

Drepturile vătămate sunt cele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 92/2007 fiind evident faptul că recurenții au dreptul de a încasa tariful de la utilizatorul/beneficiarul direct al transportului.

O excepție de la încasarea tarifului de la utilizator a fost instituită de dispozițiile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 care prevăd faptul că doar "elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, la cererea acestora, beneficiază gratuit de transportul rutier".

În contradicție evidentă cu dispozițiile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, art. 5 din H.G. nr. 435/2020 extinde categoria de beneficiari, dreptul recurenților de a încasa tariful de la elevii ce pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu fiind încălcat.

Susțin recurenții că sunt titularele drepturilor consfințite de Legea nr. 92/2007 și de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 drepturile acestora privind încasarea tarifelor de la utilizatorii serviciului de transport și de a oferi gratuitate doar elevilor ce nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu respectiv doar beneficiarilor gratuității, fiind recunoscute de lege.

Prin extinderea nepermisă a categoriei de beneficiari ai gratuității, drepturile operatorilor de transport prevăzute la art. 1 alin. (4) lit. l), art. 4 alin. (1) lit. f), art. 41-42 alin. (1) din Legea nr. 92/2007 au fost vătămate.

Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin acțiunea formulată, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând anularea dispozițiilor cap. II și III din Hotărârea de Guvern nr. 435/2020 privind aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, precum și pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 42/2017, respectiv prevederile art. 5-19 din H.G. nr. 435/2020.

Curtea de Apel Iași a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând în esență că prin dispozițiile art. 5 și art. 12 din H.G. nr. 435/2020, nu se adaugă la lege deoarece în conținutul celor 2 articole contestate se face referire strict la punerea în aplicare a prevederilor art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, astfel încât acordarea gratuității și altei categorii de elevi este exclusă.

Soluția Curții de Apel Iași este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale, reținând că în cauză motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispozițiilor precitate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie, deci, motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre sau aplicarea greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, actul administrativ a cărui legalitate este criticată prin prezenta acțiune este H.G. nr. 435/2020 și face parte din categoria actelor administrative cu caracter normativ, supuse exigenței respectării principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformității actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă.

Acest principiu este consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care, la alin. (3) al art. 4 intitulat "Ierarhia actelor normative" prevede că "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă."

Art. 77 din Legea nr. 24/2000, statuează că actele date în executarea unui act normativ se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului.

Faptul că hotărârile de Guvern, ca acte administrative cu caracter normativ, se adoptă exclusiv în vederea organizării executării legilor rezultă, indiscutabil, și din prevederile art. 11 lit. c) și art. 26 alin. (1), teza a doua din Legea nr. 90/2001.

Din analiza sistematică a prevederilor legale menționate și ținând cont de principiul general al ierarhiei actelor normative, Înalta Curte reține că hotărârile Guvernului, pot avea ca obiect de reglementare exclusiv modul de aplicare, de punere în executare, în concret, a legii, fără posibilitatea de a excede sfera de reglementare stabilită de legiuitor, în sensul adăugării la lege sau a modificării acesteia prin normele de aplicare.

Este de necontestat că Hotărârea Guvernului nr. 435/2020 privind aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, precum și pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 42/2017 a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și a celor cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 563/2009.

Dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 435/2020 nu exced cadrului legal prevăzut de Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru următoarele motive:

Potrivit prevederilor art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011: "Elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu (...) beneficiază gratuit de transportul rutier, naval, precum și feroviar între localitatea de domiciliu și localitatea uncie sunt școlarizați, pe durata cursurilor", iar Capitolul II din Hotărârea Guvernului nr. 435/2020, intitulat "Mecanismul de decontare a cheltuielilor pentru transportul elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu", reprezintă norme în aplicarea legii.

Or, prin prevederile Hotărârii Guvernului nr. 435/2020 se instituie norme în susținerea dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 1/2011, prin care se asigură gratuitatea transportului pentru toți elevii, indiferent de localitatea de domiciliu și de unitatea școlară unde învață elevii. De aceea, contrar susținerilor recurentelor-reclamante, prin detalierea mecanismului de decontare a cheltuielilor pentru transportul elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu se realizează doar un grad de previzibilitate maximă normei juridice legale, iar nu o "adăugare la lege".

Rezultă din cele de mai sus că Sintagma domiciliați în altă localitate față de unitatea de învățământ, din art. 5 și art. 12 ale Hotărârii Guvernului nr. 435/2020 nu are alt sens juridic și nu poate fi interpretată decât în limitele la care face referire art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011".

Se impune așadar, constatarea că, în raport de prevederile art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 435/2020: "Unitatea de învățământ eliberează elevului care a depus cererea prevăzută la art. 5 o adeverință care atestă calitatea acestuia de elev înmatriculat la unitatea de învățământ, traseul de la unitatea de învățământ la localitatea de domiciliu și dreptul de a beneficia de transport gratuit."

Transportatorii beneficiază de decontarea cheltuielilor efectuate cu transportul elevilor, indiferent dacă aceștia au unitatea de învățământ în aceeași localitate cu cea unde au domiciliul, sau nu, în temeiul adeverinței pe care o eliberează unitatea de învățământ, motivul de recurs care vizează acest aspect este neîntemeiat, asemenea motivului de nelegalitate din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Așa cum s-a menționat anterior, adeverința reprezintă dovada faptului că elevii cărora li se asigură transportul frecventează cursurile unei anumite unități de învățământ, reglementarea fiind motivată de faptul că, în fapt, o unitate școlară nu poate proba că un anumit elev nu poate fi școlarizat în localitatea de domiciliu. Totodată, reglementarea legală a impus ca gratuitatea transportului elevilor să se raporteze la prezența la cursuri și nu la simpla mobilitate a acestei categorii de persoane.

Nu în ultimul rând este de menționat că gratuitatea acordată de statul român elevilor, în condițiile stipulate prin art. 84 din Legea 1/2011 și explicitate prin cap. II și III ale H.G. nr. 435/2020, este în strânsă legătură cu accesul la educație, prin urmare scopul legii (a dispozițiilor art. 84 alin. (3) din Legea 1/2011) este acela de a facilita accesul la sistemul educațional, în mod gratuit pentru elevii care se deplasează în interiorul aceluiași județ sau intrajudețean deoarece nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu. Prin urmare, decontarea serviciului de către operatorii de transport, printre care și reclamantele, este condiționat de însăși scopul legii, normele contestate consfințind acest aspect.

Așadar, decontarea serviciilor de călătorie este condiționată legal de prezența la cursuri a elevilor, în raport de prevederile art. 84 alin. (3) și (3)

5

din Legea 1/2011, pe perioada cursurilor, criticile formulate de reclamante fiind neîntemeiate, contrare scopului legii.

În fine, așa cum bine a punctat și instanța fondului, cu privire la critica formulată în raport de cele 2 dispoziții legale curtea constată întemeiată apărarea guvernului pârât deoarece în raport de probatoriul administrat reclamantele nu au dovedit situația de fapt invocată (transportarea și a altor categorii de elevi) și nici vătămarea care ar fi suferit-o, care să le confere calitatea de persoane vătămate în drepturile și interesele lor legitime, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004.

În concluzie, referitor la vătămarea suferită de recurentele-reclamante prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 435/2020, respectiv prin soluția cuprinsă în sentința civilă nr. 19/02.02.2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, de respingere a cererii de chemare în judecată, în raport de probatoriul administrat acestea nu au dovedit situația de fapt invocată (transportarea și a altor categorii de elevi) și nici vătămarea care ar fi suferit-o, care să le confere calitatea de persoane vătămate în drepturile și interesele lor legitime, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate de recurente nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele S.C. B. S.R.L., S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 19 din 02 februarie 2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.