ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 909/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1866/PI din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și C. S.A., având ca obiect contestarea deciziei de încetare a contractului de asigurare medicală (anexă la contractul de muncă) și pretenții.

Prin decizia civilă nr. 659 din 15 aprilie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1866 din 10 noiembrie 2021 a Tribunalului Timiș, secția I civilă; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat cerere de revizuire, solicitând admiterea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2022.

La 2 iunie 2022, revizuentul A. a depus un înscris, prin care a solicitat ca d-na judecător D. să analizeze dacă nu se impune să formuleze o declarație de abținere pentru a evita o dublă pronunțare cu posibile rețineri identice, întrucât face parte și din completul de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2022, care are aceeași motivare/obiect cu dosarul nr. x/2022, iar, în subsidiar, a formulat o cerere de recuzare a respectivului judecător.

Prin încheierea din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția de netimbrare și s-a anulat ca netimbrată cererea de recuzare formulată de revizuentul A. împotriva d-nei judecător D., membră a completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de revizuire promovate de către aceeași parte împotriva deciziei civile nr. 659 din 15 aprilie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

La 29 iunie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 23 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, la 6 iulie 2022.

Prin cererea înregistrată la 13 septembrie 2022, petentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curții de Apel Iași și a dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de petentul A. și a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin aceeași încheiere, a fost respinsă ca inadmisibilă atât cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curții de Apel Iași, cât și cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

La 3 noiembrie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, privind soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curții de Apel Iași, iar la 4 noiembrie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Recursul declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost înregistrat pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub număr de dosar x/2022

La 16 ianuarie 2023, recurentul A. a reiterat cererea de disjungere înregistrată la 5 decembrie 2022, solicitând, totodată, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin decizia nr. 422 din 1 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a reținut, în esență, că aceste dispoziții legale nu au legătură cu soluționarea cererii de recurs în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, nefiind, astfel, îndeplinită una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Împotriva deciziei nr. 422 din 1 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, la 5 martie 2023, A. a declarat, în termen legal, recurs, doar cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

La 11 aprilie 2023, recurentul a depus la dosarul cauzei motivele de recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar la 12 aprilie 2023, recurentul a depus o completare a motivelor de recurs.

În motivarea recursului, autorul acestuia a susținut că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este neconstituțional în raport cu art. 142 alin. (1) din Constituție deoarece limitează atribuțiile Curții Constituționale de garant al supremației Constituției prin aceea că obstrucționează și condiționează sesizarea viciilor de neconstituționalitate, condiționând sesizarea de calitatea autorului, aspect ce este la rândul său neconstituțional în raport cu art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Constituție.

De asemenea, mai arată că Înalta Curte în mod eronat a reținut că s-a cerut modificarea dispozițiilor de lege (Legii nr. 47/1992), deoarece în situația în care instanța de contencios constituțional declară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 neconstituțional în raport cu criticile autorului, atunci legiuitorul este obligat să modifice articolul de lege în termen de 45 de zile sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale articolului declarat neconstituțional, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În continuare, recurentul arată că în mod greșit Înalta Curte ignoră obiectul dosarului nr. x/2020, din care s-a disjuns succesiv prezenta cauză (504/59/2022/a2*). Astfel, consideră că disjungerea succesivă a unei simple cereri incidentale este nelegală, nu este prevăzută de lege și a fost disjunsă succesiv de instanțe, fără cererea și fără acordul părților.

În acest sens, arată că, în conformitate cu art. 30 din C. proc. civ. coroborat cu art. 275 din Legea nr. 53/2003, în cadrul dosarului x/2020 se pot face cereri incidentale de recuzare care sunt scutite de taxă de timbru, însă, disjungerea pentru cererile incidentale de recuzare nu este prevăzută legal de C. proc. civ.

Pe cale de consecință, consideră că cererea de sesizare din 15.01.2023 are ca obiect pe fond cauza 2930/30/2020, contrar celor reținute de Înalta Curte care a statuat că soluționarea cauzei nu are legătură cu soluționarea dosarului x/2020

Totodată, recurentul a învederat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare din 15.01.2023 se poate face în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul cauzei.

În speță, a arătat că cererea incidentală de recuzare și cererea de constatare a scutirii necondiționate de taxă judiciară de timbru a cererii sunt numai două faze ale conflictului de muncă reglementat de Legea nr. 53/2003, astfel încât, în accepțiunea recurentului, neconstituționalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 are legătură cu soluționarea fondului (cauza 2930/30/2020), cu soluționarea cererii de scutire de taxe (art. 270 din Codul muncii), cu soluționarea cererii incidentale de recuzare (art. 30 din C. proc. civ. coroborat cu art. 275 din Codul muncii).

În concluzie, recurentul susține că cererea din 15.01.2023 îndeplinește în totalitate condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că cererea de sesizare are legătură cu soluționarea cauzei pe fond (cauza 2930/30/2020 și cauza 2927/30/2020), fiind indicate și dispozițiile/articolele din Constituție pretins a fi nesocotite (art. 142 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 1 alin. (5) din Constituție).

De asemenea, a mai arătat că disjungerile nu au schimbat obiectul pe fond al cauzei 2930/30/2020, acestea nefiind altceva decât o fază în soluționarea conflictului de muncă pe fond, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În continuare, evocând un considerent al unei decizii a Curții Constituționale (1106/22.09.2010), recurentul solicită instanței de control judiciar să nu ignore prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că instanța poate sesiza din oficiu viciile/excepțiile de neconstituționalitate ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În acest sens, arată că scopul primordial al cererii de sesizare din 15.01.2023 nu este altul decât acela de a asana legislația de viciile de neconstituționalitate, astfel cum instanța de contencios constituțional a reținut prin Decizia nr. 1106/22.09.2010, scop care, în accepțiunea recurentului, contrazice prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care impun o legătură cu soluționarea unei cauze. Or, "soluționarea cauzei" contrazice scopul declarat de Curtea Constituțională, scop declarat de asanare a legislației de viciile de neconstituționalitate.

Prin urmare, în opinia recurentului, art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992 este neconstituțional în raport cu art. 142 alin. (1) din Constituție deoarece limitează semnificativ atribuțiile Curții Constituționale de garant al supremației Constituției prin aceea că obstrucționează și condiționează sesizarea de calitatea autorului, fapt ce este la rândul său neconstituțional în raport cu art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție.

Așadar, recurentul apreciază ca fiind neconstituțională limitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale în funcție de calitatea autorului și în funcție de legătura cu o cauză concretă, cauza angajatului.

În consecință, recurentul apreciază că, în virtutea rolului de prim filtru pe care îl are instanța, aceasta trebuie să își dea seama de seriozitatea și temeinicia excepțiilor ridicate, prin sesizarea Curții din oficiu, conform art. 29 alin. (2) din Legea 47/1992, înlăturarea viciilor de neconstituționalitate neputând fi condiționată și limitată artificial de prevederi legale neconstituționale, cu atât mai mult cu cât instanța de contencios constituțional își rezervă dreptul de a-și schimba propria jurisprudență.

În încheiere, recurentul solicită, în principal, casarea deciziei nr. 422 din 01.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022 și retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în raport cu art. 142 alin. (1), cu art. 16 alin. (1) și alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituție, în raport cu criticile pe care le-a formulat, coroborat cu prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, a mai învederat că, față de împrejurarea că instanța de contencios constituțional nu se poate autosesiza (a se vedea art. 29 alin. (2) din Legea 47/1992) este de asemenea neconstituțional, deoarece obligă Curtea Constituțională să însceneze o sesizare din oficiu, fapt ce subminează imparțialitatea judecătorilor prevăzută de art. 124 din Constituție.

Totodată, a arătat că, în subsidiar, solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale Legii 47/1992, excepții invocate prin cererea de sesizare din 15.01.2023.

Prin completarea adusă motivelor de recurs, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, recitind decizia recurată, a remarcat că însăși Înalta Curte menționează, identifică și reține obiectul real și legal al cauzei 504/59/2022/a2* ca fiind conflictul de muncă din cauza 2930/30/202, sens în care indică anumite mențiuni de la pagina 2 din decizia recurată.

Astfel, potrivit afirmațiilor recurentului, Înalta Curte a forțat motivarea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale în sensul că a negat în mod nelegal legătura dintre cererea de sesizare și soluționarea conflictului de muncă, obiectul pe fond, dosarul x/2020, așa cum prevede art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și astfel cum reține Înalta Curte la pagina 2 din decizia recurată.

De asemenea, a mai învederat că art. 30 din C. proc. civ. legiferează că în cadrul fiecărui dosar se pot formula patru tipuri de cereri: principale, accesorii, adiționale și incidentale, indiferent dacă este dosar penal, civil sau conflict de muncă, iar alin. (6) al aceluiași articol prevede că cererile incidentale (de recuzare) se fac în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.

Or, în accepțiunea recurentului, prezentul recurs este numai o simplă fază ("orice fază"- conform art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992) în cadrul conflictului de muncă, așa cum prevede și definește art. 30 alin. (6) din C. proc. civ. coroborat cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, a mai învederat că, potrivit art. 275 din Legea 53/2003, conflictele de muncă se soluționează conform jurisdicției muncii, completată de prevederile art. 30 din C. proc. civ., astfel cum rezultă din cuprinsul art. 275 din Legea 53/2003, potrivit căruia "dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile C. proc. civ..".

Prin urmare, în accepțiunea recurentului, art. 275 din Legea nr. 53/2003 stabilește că, în conflictele de muncă, se aplică prevederile art. 30 din C. proc. civ., motiv pentru care, în opinia sa, afirmația Înaltei Curți în sensul că prezentul recurs nu aparține și nu are ca obiect conflictul de muncă/dosarul nr. x/2020 reprezintă o negare a statului de drept prin violarea art. 13 din Constituție, responsabilitatea disjungerilor succesive revenind în întregime instanțelor care, astfel, l-au obligat să fie reclamant în dosarele disjunse.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 (par. 21-22), obiectul recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992. Cu alte cuvinte, analiza instanței de recurs este limitată la verificarea legalității respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate menționate.

Ca și condiție de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Așadar, prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate anterior evocate și, cu precădere, considerentele pentru care Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată/a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanța reține că Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2022 având ca obiect recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, încheiere prin care instanța a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dar a și respins, ca inadmisibile, cererile formulate de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curții de Apel Iași și cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

În acest dosar, aflat în recurs pe rolul instanței supreme, recurentul A. a reiterat, la 16 ianuarie 2023, cererea de disjungere înregistrată la 5 decembrie 2022, prin care a arătat, în esență, că judecarea celor două recursuri nu este utilă, având în vedere că obiectul recursului privind art. 270 din Codul muncii diferă substanțial de obiectul recursului împotriva Minutei nr. 2836/A din 02.07.2015, respectiv, complexitatea și diferențele majore ale excepțiilor de neconstituționalitate invocate. Totodată, în cadrul respectivei cereri de disjungere, recurentul A. a solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în raport cu art. 142 alin. (1), art. 16 alin. (1)-(2) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituție.

Cu privire la cererea de disjungere a celor două cereri de recurs, formulată de recurentul A., la termenul din 1 martie 2023, Înalta Curte, constatând că s-a formulat cale de atac împotriva unei singure încheieri de ședință prin care au fost dispuse mai multe măsuri, a respins cererea de disjungere în considerarea unicității căii de atac.

Înalta Curte a reținut, argumentat, că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluționarea cauzei a dispozițiilor legale criticate pe calea excepției de neconstituționalitate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și decizia Curții Constituționale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind următorul considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".

Cu toate că, în decizia recurată, instanța a motivat de ce, în cauză, nu este îndeplinită condiția legăturii excepției de neconstituționalitate cu modul de dezlegare a cauzei (a recursului formulat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022), din motivele de recurs invocate, se deduce că nemulțumirea recurentului vizează, de fapt, pretinsa limitare a atribuțiilor Curții Constituționale de garant al supremației Constituției deoarece condiționează sesizarea excepțiilor/viciilor de neconstituționalitate de calitatea autorului și de legătura cu o cauză concretă, instanța de contencios constituțional neputându-se autosesiza.

Or, având în vedere că, pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curții Constituționale, este necesar ca excepția să aibă legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte reține că litigiul față de care trebuie să se aprecieze o astfel de legătură este cel care are ca obiect recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, prin care instanța a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curții de Apel Iași și cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Înalta Curte, a respins în mod corect cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât eventuala constatare a neconstituționalității textului legal criticat nu este de natură a schimba modul de dezlegare a pricinii (având ca obiect recursul declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022), soluția nefiind determinată de considerente ce țin, eventual, de extinderea sferei autorilor cererilor de sesizare a instanței de contencios constituțional văzută în raport de legătura cu soluționarea cauzei.

Mai mult decât atât, în considerarea susținerilor formulate de autorul prezentului demers judiciar, se reține că recurentul tinde la adăugarea sau modificarea unui text de lege. Or, în jurisprudența sa, Curtea a respins astfel de excepții de neconstituționalitate reținând că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, "ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992", neavând "…competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora", această operațiune intrând în sfera atribuțiilor legiuitorului, potrivit art. 61 din Constituție.

În acest sens, se cuvin a fi amintite: Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015; Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 25 mai 2016.

Făcând, așadar, o corectă aplicare a legii în analiza condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin decizia nr. 422 din 1 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, instanța supremă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu au legătură cu soluționarea cererii de recurs în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 422 din 1 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.