ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 13/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

La termenul din 27 octombrie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a rămas în pronunțare asupra cererii de chemare în judecată.

La 1 noiembrie 2021, A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României.

Prin decizia civilă nr. 659 din 15 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1866/10.11.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș – secția I Civilă.

La 12 septembrie 2022, petentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și asigurărilor sociale.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, petentul a arătat, în esență, că instanțele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv îndeplinirea condițiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare.

În continuare, se arată că modificarea art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea 53/2003 prin Legea nr. 49/2010 a fost neconstituțională întrucât această lege nu a fost aprobată și de Senat.

De asemenea, petentul a susținut că Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și asigurărilor sociale încalcă principiul constituțional al bicameralismului puterii legislative, astfel că modificările aduse art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea 53/2003 sunt neconstituționale.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentului A. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și asigurărilor sociale, cu motivarea că, din memoriul de recurs nu reiese legătura dintre textul de lege a cărui neconstituționalitate o invocă petentul și soluționarea recursului cu care este învestită instanța supremă și în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare.

Prin decizia nr. 2404/2022 din 16 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 15 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitatea a Legii nr. 49/2010, art. IV, coroborată cu neconstituționalitatea art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. În subsidiar, s-a solicitat casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut că cererea de sesizare formulată la 12 septembrie 2022 arată cu claritate legătura acesteia cu obiectul litigiului pe fond, hotărârea nr. 609 din 13.08.2020, respectiv contestarea deciziei de concediere nr. 16819 din 06.08.2020 și faptul că decizia nr. 16819 nu este definitivă, fiind contestată în termenul menționat de decizia nr. 16819. S-a mai arătat că decizia nr. 16819 nu era definitivă la data de 13.08.2020, astfel încât reclamantul avea în mod legal calitatea de angajat al pârâtei B. S.R.L.

Recurentul susține că, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată are legătură cu soluționarea cauzei, deoarece dispozițiile legale invocate au legătură cu decizia nr. 16819/06.08.2020, cu motivul invocat de angajator în decizia nr. 16819, precum și cu depășirea mandatului.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, care a fost respinsă la termenul de astăzi, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raportat la faptul că excepția de neconstituționalitate invocată de recurent nu are legătură cu obiectul litigiului, Înalta Curte în mod corect respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de pârâtă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 noiembrie 2022, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Obiectul recursului îl reprezintă soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și a prevederilor Legii nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și asigurărilor sociale, pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În legătură cu obiectul prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională, la paragrafele 21 și 22, a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluționarea căii de atac pendinte nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condițiilor sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată în cadrul recursului, reclamantul A. a susținut că instanțele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv îndeplinirea condițiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare. Modificarea art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea 53/2003 prin Legea nr. 49/2010 a fost neconstituțională întrucât această lege nu a fost aprobată și de Senat, iar Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și asigurărilor sociale încalcă principiul constituțional al bicameralismului puterii legislative, astfel că modificările aduse art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea 53/2003 sunt neconstituționale.

Înalta Curte reține că art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 49/2010, a cărui neconstituționalitate o invocă recurentul, prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat instanței să constate că are calitatea de angajat și de asigurat, până la soluționarea contestației sale formulate împotriva deciziei de concediere, solicitând, totodată și obligarea pârâtelor B. S.R.L. și C. la plata sumei de 94 RON, reprezentând analize medicale, în temeiul contractului de asigurare încheiat între cele două societăți.

Prin încheierea recurată, s-a reținut că din memoriul de recurs nu reiese legătura dintre textul de lege a cărui neconstituționalitate o invocă petentul și soluționarea recursului cu care este învestită instanța supremă și în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare.

În acest context argumentativ, instanța supremă constată că în mod corect s-a apreciat în cauză, că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care, recursul, în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a Curții Constituționale, a vizat hotărârea din apel din perspectiva faptului că Tribunalul Timiș nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de petent în dosarul de fond, iar prin recursul ce face obiectul dosarului nr. x/2020 se critică, în esență, modul în care curtea de apel a instrumentat cererea de sesizare a Curții Constituționale și a soluționat apelul declarat de petent relativ la această chestiune.

Or, prin susținerile recurentului nu este relevată incompatibilitatea dispozițiilor legale care formează obiectul sesizării cu prevederile și principiile de ordin constituțional, ci se invocă faptul că instanțele au ignorat prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, referitoare la îndeplinirea condițiilor legale de pensionare înainte de data emiterii deciziei de pensionare.

Nu există, astfel, o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se pot constitui în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, în condițiile în care prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, nefiind incidente acesteia, întrucât recursul a fost formulat într-un litigiu de muncă și asigurări sociale și a vizat hotărârea din apel din perspectiva faptului că Tribunalul Timiș nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de petent în primă instanță.

Instanța supremă nu va lua în analiză argumentele formulate de recurent în susținerea temeiniciei excepției de neconstituționalitate, întrucât acestea ar fi fost în competența Curții Constituționale, dacă ar fi fost sesizată de instanța de trimitere.

Cum dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reținut în mod corect lipsa cerinței legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios Înalta Curte, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2023.