ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5530/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 12.10.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, plângere contravențională împotriva Deciziei nr. 531/2020, privind sancționarea cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40, 64, 66, 67 din Decizia nr. 220/2011, prin care a solicitat: în principal, anularea Deciziei nr. 531/2020, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că nu se justifică anularea Deciziei 531, să se dispună modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, pe care a considerat-o disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 112 din 04 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizând că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a noermelor de drept material. Susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a considerat că apărările ei nu au fost suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei nr. 531/2020, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal, în condițiile în care decizia de constatare și de sancționare cu amenda nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, decizia fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției. Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa-numitul bloc de convenționalitate. Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie. În lumina jurisprudenței CEDO, contravențiile sunt încadrate în sfera "acuzațiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție. În opinia recurentei, sancționarea postului de televiziune Realitatea este o măsură excesivă, în jurisprudență, cauza Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei este semnificativă, prin intermediul acesteia se arată: "Curtea este conștientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, și recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare." O limitare repetată a dreptului la exprimare conduce finalmente la o cenzură a postului de televiziune, așadar, susține recurenta, este necesară o analiză mai aprofundată privind modul exagerat în care a fost realizată sancționarea postului de televiziune. Concluzionând, recurenta-reclamantă susține că i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare.

Apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate și menținerea Deciziei nr. 531/16.09.2020 ca fiind temeinică și legală.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile recurentului, subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Prin Decizia nr. 531/16.09.2020, recurentă-reclamantă a fost sancționată cu amendă de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (Codul audiovizualului). S-a reținut faptul că, în cadrul emisiunii "B.", din 18.08.2020, transmisă în intervalul orar 17:58-19:51, postul de televiziune C. ce aparține recurentei, a difuzat un material audiovizual înregistrat constând într-un interviu luat procurorului D. de către reporterii postului, în care acesta a făcut afirmații acuzatoare de natură penală la adresa d-lui E., fără a fi prezentat și punctul de vedere al acestuia cu privire la faptele imputate, așa cum obligă norma legală invocată. Având în vedere că materialul difuzat a fost înregistrat, norma reținută ca temei juridic la aplicarea sancțiunii stabilește că, "Orice material înregistrat în care se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale trebuie să conțină și opinia acesteia. în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt'. Recurenta-reclamantă nu a solicitat opinia persoanei vizate la adresa căreia au fost făcute afirmațiile acuzatoare, pentru asigurarea protejării dreptului la imagine al acesteia, precum și informarea corectă a publicului cu privire la subiectul în discuție. Luând în considerare aceste aspecte și ținând cont de criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, membrii Consiliului au propus sancționarea recurentei-reclamante cu amendă de 5.000 RON. Supusă la vot, sancțiunea a fost adoptată cu respectarea condițiilor de legalitate prevăzute de art. 15 din Legea audiovizualului. Împotriva deciziei de sancționare, recurenta-reclamantă a formulat plângere contravențională, prin care a solicitat, în principal, anularea acesteia, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, pe motiv că, din cuprinsul actului contestat nu reiese concret asupra cărei abateri se cere aplicarea sancțiunii principale cu amendă, iar, în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate. Urmare soluției pronunțate de instanța de fond, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, recurenta-reclamantă a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 112/04.02.2021, prin care solicită casarea acesteia și, în rejudecare anularea Deciziei nr. 531/16.09.2020 și exonerarea de la plata amenzii aplicate în cuantum de 5000 RON. Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a aplicat corect normele prevăzute de legislația audiovizualului. Acest motiv de recurs este neîntemeiat. Judecătorul fondului a reținut în mod judicios că în cauză nu s-a făcut dovada că a fost solicitată opinia persoanei în privința căreia au fost formulate acuzațiile, deși exista această obligație legală în sarcina radiodifuzorului, în condițiile în care a fost difuzat un material înregistrat în care au fost aduse acuzații care intrau sub incidența art. 40 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (Codul audiovizualului), cu modificările și completările ulterioare. În acest context faptic, judicios reținut de prima instanță, instanța de control judiciar nu poate fi primi critica privind încălcarea prezumției de nevinovăție, invocată de recurenta- reclamantă prin raportare la dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cauză fiind asigurat echilibrul rezonabil între această prezumție, pe de o parte, și prezumțiile de legalitate și de temeinicie a deciziei de sancționare, pe de altă parte. De altfel, recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența CEDO în materie de prezumție de nevinovăție într-un mod general și teoretic, fără a indica în concret care au fost argumentele care să ducă la concluzia că, în pofida celor reținute în motivarea sentinței sub acest aspect, instanța ar fi încălcat prezumția în discuție. De asemenea, în mod corect, instanța de fond a reținut că intimatul-pârât a respectat criteriile legale de individualizare a sancțiunii aplicate, apreciind în mod documentat că fapta prezintă o gravitate deosebită în contextul în care emisiunea a avut la bază un material înregistrat, neexistând nicio justificare obiectivă pentru care nu s-a solicitat anterior difuzării opinia persoanei cu privire la care au fost formulate acuzațiile respective. În privința individualizării sancțiunii, împărtășind soluția primei instanțe, Înalta Curte reține că intimatul-pârât a aplicat corect dispozițiile legale prevăzute de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului potrivit cărora "În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi legale se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON.". În acest sens, se poate observa că recurenta-reclamantă a mai fost sancționată anterior pentru încălcarea dispozițiilor legale care se referă la nerespectarea protecției demnității umane și a dreptului la imagine, dar desi au existat mai multe sancțiuni anterioare, prin decizia contestată i-a fost aplicată sancțiunea amenzii în cuantumul minim de 5.000 RON. Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare, invocat pentru prima oară în recurs, nu poate fi primit de instanța de control judiciar având în vedere că nu a fost susținut prin acțiunea introductivă de instanță pentru ca judecătorul fondului să-l cenzureze și să se pronunțe asupra acestuia. Este însă de menționat că argumentul recurentei- reclamante, potrivit căruia principalul scop a fost acela de a prezenta publicului informații obiective, nu poate conduce la exonerarea sa de la răspunderea antrenată de nerespectarea obligațiilor legale pentru care a fost sancționată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,