ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5510/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2020, sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciară nr. C20-748/18.06.2020 pronunțată în dosarul de cercetare disciplinară nr. C20-748/18.06.2020, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 741/A/04.03.2020 pronunțată în dosarul nr. x/22.01.2020.

A solicitat, în temeiul art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, să dispună admiterea contestației, desființarea Rezoluției de respingere a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C 20-748/18.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/18.06.2020, și a Rezoluției de clasare nr. 741/A/04.03.2020, pronunțată în dosarul nr. x/22.01.2020 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 164 pronunțată la 12 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa litisconsorțiului procesual pasiv obligatoriu, invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civilă nr. 164 pronunțată la 12 februarie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre judecare pe fond.

Apreciază că, instanța de fond a soluționat cauza, prin încălcarea normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c), art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, astfel:

Procedura disciplinară, reglementată de prevederile art. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, este o procedură specială, diferită de prevederile Legii nr. 554/2004.

Astfel, persoana vătămată stipulată la art. 1 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, în Legea nr. 317/2004 este persoană interesată, conform art. 45 alin. (l) din această normă legală. Plângerea prealabilă a persoanei vătămate, reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu este aplicabilă în procedura disciplinară stabilită prin art. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, aceasta necompletându-se cu prevederile Legii nr. 554/2004, care să dea posibilitatea instanței de judecată învestită cu soluționarea unei contestații, prevăzută de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, să aplice dispozițiile legale din contenciosul administrativ în procedura disciplinară. Mai mult, se putea aplicat eventual anularea contestației, pentru lipsa plângerii prealabile, reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, condiție fără de care persoana vătămată, în sensul art. I alin. (1)-(2), alt. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, nu se poate adresa instanței, iar în consecință, dacă art. 1 alin. (1)-(2), art. 2 alin. (1) lit. a)-b); c

l

)-ț), art. 7, art. 8 din Legea nr. 554/2004, nu pot fi aplicabile în procedura disciplinară, reglementată de art. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, întrucât instanța nu constată vătămarea unui drept sau interes legitim public sau privat al reclamantului, ci, eventual admiterea contestației și, desființarea rezoluțiilor de clasare și respingere, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, conform art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Mai mult, rolul pe care îl are instanța în contenciosul administrativ, conform Legii nr. 554/2004, îi revine instanței disciplinare, conform art. 49-53

1

din Legea nr. 317/2004, în procedura disciplinară.

Prevederile art. 2 alin. alin. (1) lit. c), art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, în baza cărora, instanța de fond a admis excepția litisconsorțiului procesual pasiv obligatoriu, nu pot fi aplicate, întrucât judecătorii vizați de sesizarea disciplinară, contrar susținerilor instanței de fond, potrivit cărora, aceștia nu au posibilitatea să-și formuleze apărările prealabile pe care le cred de cuviință, au posibilitatea să formuleze apărările pe care le cred de cuviință, în condițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004.

În consecință, instanța de fond a încălcat dispozițiile alt. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, care reglementează procedura specială a cercetării disciplinare, care este diferită de contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, coparticiparea subiectivă pasivă a judecătorilor vizați de reclamația (disciplinară, nefiind incidentă în cauză, întrucât obligația pârâtului Inspecția Judiciară, nu este comună cu a judecătorilor respectivi, aceștia nefiind păgubiți, din moment C. civ. se pot apăra în fața instanței disciplinare de judecată, în condițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004. Ulterior modificării prin Legea nr. 234/2018, astfel cum este cazul în speță, ipoteza coparticipării subiective pasive a judecătorilor vizați de sesizarea disciplinară în judecarea contestației prevăzută de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este infirmată de jurisprudența consistentă a instanțelor judecătorești în materie în care se regăsește, ca pârât, exclusiv Inspecția Judiciară.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond, urmând a se reține că își menține punctul de vedere exprimat în fața primei instanțe, în sensul introducerii în cauză a judecătorilor vizați de sesizare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C20-748/18.06.2020 pronunțată în dosarul de cercetare disciplinară nr. C20-748/18.06.2020, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 741/A/04.03.2020 pronunțată în dosarul nr. x/22.01.2020.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind refuzul ambelor părți de a solicita introducerea în cauză a magistratului vizat de sesizarea formulată.

Prin calea de atac promovată recurenta a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și, în esență, a apreciat că, față de motivele de fapt și de drept ale acțiunii, nu se impunea chemarea în judecată a persoanelor vizate de rezoluția de clasare contestată, ci doar a emitentului actului administrativ atacat, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă încălcând principiul disponibilității procesului civil și limitele obiectului dedus judecății.

Totodată recurenta a apreciat că în cauză sunt incidente doar dispozițiile Legii nr. 317/2004 și nu și cele ale Legii contenciosului administrativ, magistrații judecători putând să formuleze apărările pe care le cred de cuviință, în condițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ.:

"În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

Fără a nega dreptul de dispoziție al părților, reglementat de prevederile art. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prevederile art. 78 din același act normativ reprezintă o normă cu caracter special, derogatorie, aplicabilă în situațiile expres indicate, fiind o expresie a principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Așadar, judecătorul învestit cu judecarea cauzei este obligat să aibă în vedere principiul disponibilității, însă aplicarea acestui principiu nu poate conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor terțe subiecte de drept și la nesocotirea altor principii de bază ale procedurii civile, precum principiul contradictorialității sau principiul dreptului la apărare.

În acest sens, analizând dispozițiile art. 78 din C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut, prin decizia nr. 480/2016, că "...dispozițiile art. 78 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind neconstituționale, deoarece refuzul introducerii în cauză a altor persoane este manifestat de chiar părțile din proces. Dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea persoanelor interesate de a se adresa justiției, ci au în vedere ipoteza în care judecătorul apreciază necesară introducerea în cauză a altor persoane, iar părțile refuză, astfel încât nu sunt afectate garanțiile unui proces echitabil și nici dreptul la apărare. Dispoziția legală criticată dă expresie principiului rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei, însă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care și principiul disponibilității părților. Acest principiu este derivat din prevederile constituționale ale art. 124 alin. (2) care consacră trăsăturile pe care trebuie să le întrunească justiția într-un stat de drept. Pentru a putea fi unică, egală și imparțială, justiția trebuie administrată de judecători care să dispună de putere de apreciere asupra unor aspecte diverse, inclusiv în ceea ce privește depunerea tuturor diligențelor în vederea stabilirii corecte și cuprinzătoare a cadrului procesual.(...)."

Din cuprinsul actului administrativ contestat în cauză reiese că inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul din prezenta cauză, dar și comunicarea unui exemplar al rezoluției către judecătorii vizați de sesizare.

De altfel, specificul raporturilor de drept administrativ impune, în unele cazuri, prezența în proces a unor terți, în patrimoniul sau în persoana cărora urmează să se reflecte soluția instanței de judecată.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că soluționarea litigiului doar în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat încalcă atât principiul dreptului la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ., cât și principiul contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., terții afectați neavând posibilitatea de a cunoaște pretențiile reclamantului și nici a de a formula apărări cu privire la legalitatea actului administrativ care le profită.

În acest context, se constată că sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 44-53

1

din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 .

De asemenea, nu poate fi primit argumentul recurentei referitor la faptul că magistrații-judecători vizați prin sesizare vor putea formula apărările pe care le cred de cuviință, în condițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004, întrucât, acest articol vizează Hotărârile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară asupra unui magistrat. Pentru a se soluționa o acțiune disciplinară, este necesar ca persoana incriminată să cunoască abaterile disciplinare care îi sunt imputate, abateri care pot fi constatate urmare unei plângeri promovată de un terț, cum este și speța de față, context în care devin incidente dispozițiile art. 78 din C. proc. civ.

Susținerea vizând aplicarea exclusivă a Legii nr. 317/2004, care înlătură de la aplicare Legea contenciosului administrativ nu are incidență în cauză, întrucât, astfel cum reiese din considerentele și dispozitivul sentinței recurate, instanța de fond nu a analizat fondul litigiului, câtă vreme cadrul procesual nu era stabilit în mod legal, ci a respins acțiunea pe excepție.

Înalta Curte nu poate reține critica vizând faptul că instituția - pârâtă nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la introducerea în cauză a doamnelor judecător vizate prin sesizarea disciplinară, având în vedere punctul de vedere depus la data de 9 feburarie 2021 la dosarul de fond.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința atacată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 164 din 12 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat .

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 noiembrie 2022.