Decizia nr. 5488/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 219/2019 a Curții de Apel Ploiești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, la data de 7 mai 2019, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate a formulat contestație prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/12.04.2019 întocmit în lucrarea nr. x/01.07.2014, comunicat la data de 17.04.2019 și statuarea inexistenței situației de incompatibilitate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 219 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 219 din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal, trimiterea cauzei spre rejudecarea instanței de fond, iar în subsidiar, rejudecând cauza pe fond, admiterea plângerii și anularea Raportului de evaluare nr. x/12.04.2019 cu consecința statuării inexistenței situației de incompatibilitate, cu cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant a susținut în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală, invocând, în primul rând, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., întrucât în dispozitivul hotărârii nu se menționează calea de atac și nici unde ar trebui depusă aceasta, devind, astfel, incidente prevederile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. In al doilea rând, în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de fond nu a analizat ce înseamnă "săvârșirea conflictului de interese" și de când curge termenul de prescripție de 3 ani. De asemenea, nu a motivat de ce în acest caz nu ar fi incidente prevederile art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2013 și nici modul de aplicare a prevederilor art. 70 din Legea nr. 163/2013. Curtea ar fi trebuit să analizeze cu prioritate legalitatea raportului de evaluare prin prisma Deciziei nr. 449/16.06.2015 a Curții Constituționale ce vizează excepția de neconstituționalitate, între altele, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, pct. (27). Potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, dacă este cazul, organelor de urmărire penală și celor disciplinare. Totodată, în temeiul art. 22 alin. (1) din aceeași lege, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ. Cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale. Termenul de prescripție a răspunderii, civile sau penale, începe să curgă, evident, de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate." "Sub acest aspect devin relevante cele statuate în jurisprudența sa, mai sus arătate (parag. (23), în sensul că Agenția Națională de Integritate desfășoară exclusiv o activitate administrativă de evaluare a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege, constând în întocmirea de rapoarte care evidențiază fapte ori situații cu semnificație juridică, a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Ca atare, Agenția Națională de Integritate nu face altceva decât să semnaleze existența unor potențiale nesocotiri ale prevederilor legale referitoare la conflictele de interese și compatibilități. Ulterior revine instanței de contencios administrativ chemată să se pronunțe asupra legalității raportului de evaluare, atunci când fapta nu are valențe penale, sau celei care judecă procesului penal declanșat ca urmare a finalizării urmăririi penale cu întocmirea unui rechizitoriu ca act de învestire a instanței și trimitere în judecată a persoanei evaluate obligația de a se pronunța, cu precădere, cu privire la intervenirea prescripției răspunderii. Verificarea normelor referitoare la prescripția răspunderii pentru fapta în discuție va fi făcută de instanța de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acționând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenția Națională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă." În acest context, recurentul arată că instanța de fond ar fi trebuit să analizeze în concret de când a început să curgă termenul de prescripție: de la data emiterii Ordinului nr. 428/01.04.2013, respectiv nr. 395/18.04.2016 de către Ministerul Tineretului și Sportului, fie de la data adoptării Hotărârii Consiliului Local Buzău nr. 107/26.07.2012, respectiv nr. 60/24.04.2014. De asemenea, Curtea nu a analizat în niciun mod apărarea recurentului în sensul că, în raport de data emiterii Raportului de evaluare, respectiv 12.04.2019, acesta este nelegal, răspunderea sa putând fi atrasă eventual numai pentru fapte ulterioare datei de 12.04.2016. Or, intimata-pârâtă a stabilit că perioada în care s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate este 01.04.2013-20.04.2016, ignorând prevederea legală precitată a art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 și jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a României. Instanța de fond nu a explicat de ce această apărare nu este pertinentă, înlăturând-o prin sintagma "se apreciază că în cazul în speță nu se poate reține împlinirea termenului de prescripției invocat de către reclamant", care, în fapt, nu conține niciun raționament juridic. Totodată, recurentul arată că a mai invocat incidența prevederilor art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2013, înlăturată fără motivare de instanța de fond, precum și faptul că obiectivitatea nu i-a fost afectată, aspect care nu a fost analizat în niciun mod de instanța de fond. Starea de incompatibilitate a fost reglementată de legiuitor pentru prevenirea conflictului de interese definit, prin art. 70 din Legea nr. 161/2003 drept "situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de latură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative". Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în jurisprudența sa că "incompatibilitatea reprezintă interdicția de a cumula două sau mai multe funcții atribuții care prin exercitarea or simultană ar putea altera obiectivitatea cu care oficialul public are obligația să își îndeplinească sarcinile de serviciu". Raportându-se la aceeași practică, instanța supremă a arătat că "funcția de reprezentant al unității administrativ teritoriale în Adunările generale ale societăților comerciale de interes local este incompatibilă cu funcția de primar, în accepțiunea legii, numai în situația în care există posibilitatea utilizării votului de acționar într-un scop personal sau luarea de către primar a unor hotărâri în detrimentul intereselor societare [...]". Teza anterior citată a fost reținută în considerentele unei hotărâri de notorietate în care situația de incompatibilitate discutată a fost cea prevăzută la art. 87 lit. f) din Legea nr. 161/2003. Totuși, aceleași considerente ale instanței supreme sunt "mutatis mutandis" aplicabile în prezenta speță. Recurentul nu și-a exercitat votul în Consiliul de Administrație al societății B. S.A., astfel încât să fie afectată obiectivitatea sa în realizarea sarcinilor ce i-au revenit în calitate de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău. Prima instanță nu s-a aplecat asupra acestor considerente, nearătând care sunt motivele pentru care acestea nu ar fi incidente, din acest motiv fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare. În al treilea rând, exclusiv pentru ipoteza în care instanța de recurs va înlătura criticile de nelegalitate subscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la prevederile art. 11 și art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, întrucât răspunderea acestuia nu poate fi atrasă pentru fapte anterioare datei de 12.04.2016, precum și art. 94 alin. (2) și 21 din Legea nr. 161/2003. Apoi, mai susține recurentul, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material, apreciind că dispozițiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte, sunt aplicabile prevederile art. 94 alin. (21) lit. a) din același act normativ, ce reglementează o situație de excepție de la regula defiptă de dispozițiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, iar, de cealaltă parte, obiectivitatea recurentului nu a fost afectată prin exercitarea calității de membru în Consiliul de Administrație al societății B. S.A., neexistând posibilitatea utilizării votului într-un scop personal. Deși intimata-pârâtă a reținut în sarcina sa cazul de incompatibilitate reglementat de art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, totuși, legiuitorul a statuat și asupra unei derogări de la regula prevăzută de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, fiind introdus art. 94 alin. (21) prin Legea nr. 171/2004, modificat prin Legea nr. 284/2010, care în perioada evaluată avea următorul conținut: "Nu se află în situație de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2) lit. a) și c), funcționarul public care: a) este desemnat printr-un act administrativ, emis în condițiile legii, să reprezinte interesele statului în legătură cu activității desfășurate de operatorii economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat, în condițiile rezultate din actele normative în vigoare; b) este desemnat printr-un act administrativ, emis în condițiile legii, să participe în calitate de reprezentant al autorității ori instituției publice în cadrul unor organisme sau organe, colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare; c) exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o autoritate sau instituție publică, în condițiile expres prevăzute de actele normative în vigoare". Astfel cum rezultă din înscrisurile atașate, a fost desemnat drept membru în Consiliul de Administrație al societății B. S.A. prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Buzău nr. 07/26.07.2012, act administrativ cu caracter individual emis în temeiul O.U.G. nr. 109/2011 și cu respectarea prevederilor Legii nr. 215/2001. De asemenea, societatea B. S.A. este operator economic cu capital integral de stat lato sensu, constituit în temeiul Legii nr. 31/1990 și al Hotărârii Consiliului Local al municipiului Buzău nr. 60/1998. Prin urmare, prevederile art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2003 sunt incidente în cauză, fiind exclusă reținerea stării de incompatibilitate pentru cazul reglementat la art. 94 alin. (2) lit. c) din același act normativ. De altfel, dreptul funcționarului public de a exercita un mandat de reprezentare al statului sau unității administrativ-teritoriale în cadrul operatorilor economici cu capital cel puțin majoritar public a fost recunoscut prin jurisprudența constantă a Curții Constituționale a României (Deciziile nr. 396/2017, nr. 566/2015, nr. 550/2015 și nr. 167/2015) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile nr. 7074/2013 și nr. 4294/2010). Excepția reglementată de art. 94 alin. (2) 1 din Legea nr. 161/2003, care permite funcționarilor publici din autoritățile administrației publice centrale sau locale să reprezinte interesele statului în legătură cu activitățile desfășurate de operatorii economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat, în condițiile rezultate din actele normative în vigoare (lit. a), a) fost înlăturată fără nicio analiză de către instanța de fond. De asemenea nu a analizat argumentul că obiectivitatea nu i-a fost afectată, plecând de la premisa că starea de incompatibilitate a fost reglementată de legiuitor pentru prevenirea conflictului de interese definit prin art. 70 din Legea nr. 161/2003 drept "situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de latură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative". Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în jurisprudența sa că "incompatibilitatea reprezintă interdicția de a cumula două sau mai multe funcții/atribuții care prin exercitarea lor simultană ar putea altera obiectivitatea ca care oficialul public are obligația să își îndeplinească sarcini/e de serviciu". Raportându-se la aceeași practică, instanța supremă a arătat că "funcția de reprezentant al unității administrativ teritoriale în Adunările generale ale societăților comerciale de interes local este incompatibilă cu funcția de primar, în accepțiunea legii, numai în situația în care există posibilitatea utilizării votului de acționar într-un scop personal sau luarea de către primar a unor hotărâri în detrimentul intereselor societare [...]". Teza anterior citată a fost reținută în considerentele unei hotărâri de notorietate în care situația de incompatibilitate discutată a fost cea prevăzută la art. 87 lit. f) din Legea nr. 161/2003. Totuși, aceleași considerente ale instanței supreme sunt mutatis mutandis aplicabile în prezenta speță. Recurentul nu și-am putut exercita votul în Consiliul de Administrație al societății B. S.A., astfel încât să fie afectată obiectivitatea sa în realizarea sarcinilor ce i-­au revenit în calitate de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău. La data de 14.04.2021, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 41 alin. (1) și art. 53 din Constituția României. La data de 14.04.2021, recurentul a solicitat în temeiul art. 519 din C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarele chestiuni de drept: Care este semnificația sintagmei data - "săvârșirea faptei"" de incompatibilitate și de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii administrative prevăzut de către art. 25 alin. (5) din Legea 176/2010 ("dies a quo"), în conformitate cu care "răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor", coroborat cu art. 2517 și 2523 C. civ.: data fiecărui act material succesiv din componența faptei continue de incompatibilitate, calculat pe unități individuale de timp (zile); data epuizării faptei de incompatibilitate? Prescripția răspunderii administrative pentru fapte de incompatibilitate este incidență atunci când de la data sesizării Agenției Naționale de Integritate și până la momentul emiterii raportului de evaluare au trecut mai mult de 3 ani? Prescripția răspunderii administrative pentru fapte de incompatibilitate este incidență atunci când de la data sesizării Agenției Naționale de Integritate și până la momentul comunicării raportului de evaluare au trecut mai mult de 3 ani? Prescripția răspunderii administrative pentru fapte de incompatibilitate este incidență atunci când de la data sesizării Agenției Naționale de Integritate și până la momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare au trecut mai mult de 3 ani? La data de 25.10.2021, numitul C. a formulat, în temeiul art. 63 C. proc. civ. și raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cerere de intervenție accesorie, prin intermediul căreia a înțeles să susțină poziția procesuală și apărările reclamantului. La data de 26.10.2021, B. S.A. a formulat, în temeiul art. 63 C. proc. civ. și raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cerere de intervenție accesorie, prin intermediul căreia a înțeles să susțină poziția procesuală și apărările reclamantului.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare însă a transmis la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant. La data de 19.01.2022, intimata a depus Puncte de vedere la cererile de intervenție accesorie formulate în favoarea reclamantului solicitând respingerea acestora în principiu ca inadmisibile.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, ulterior cauza fiind de mai multe ori amânată. Prin încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2021 Înalta Curte a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A. în vederea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Prin încheierea din 14.04.2012 pronunțată în dosarul asociat nr. x/2019, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constuționale a României, dispunându-se sesizarea cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2003. La data de 16.02.2022, recurentul-reclamant a depus o cerere de suspendare a soluționării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei decizii preliminare formulată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2019 pe rolul CJUE cu nr. x și o cerere proprie privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare. La termenul din 30 martie 2022, Înalta Curte a respins cererea de suspendare și cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare. Prin încheierea de ședință din data de 16 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost respinse cererile de intervenție accesorie formulate de petenții B. S.A. și C., în interesul recurentului-reclamant, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 61 alin. (3) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 6.1. Situația de fapt La data de 01.07.2014, în urma sesizării formulate de o persoană fizică, pârâta a demarat lucrarea nr. x/01.07.2014, în cadrul căreia reclamantul a fost cercetat pentru că ar fi deținut în același timp funcția de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău și calitatea de membru în Consiliul de administrație al societății B. S.A. precum și pentru deținerea simultană a funcției de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău și a funcției de președinte al Organizației județene de tineret a D.. Prin adresa nr. x/04.03.2019 i s-a adus la cunoștință reclamantului că, potrivit lucrării nr. 27220/S/II/01.07.2014 a rezultat existența unei încălcări a regimului juridic al incompatibilităților potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, întrucât au fost identificate elemente, în sensul existenței unei incompatibilități, deoarece reclamantul a deținut simultan funcțiile de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău și membru în Consiliul de Administrație al societății B. S.A. Buzău, încălcând astfel prevederile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003. La data de 17.04.2019 i s-a comunicat Raportul de evaluare nr. x/12.04.2019, potrivit căruia pârâta a identificat existența încălcării regimului juridic al incompatibilităților întrucât în perioada 01.04.2013-20.04.2016 a deținut simulat funcția publică de conducere de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău și calitatea de membru în Consiliul de Administrație al societății B. S.A., pentru care a obținut venituri. La data de 07.05.2009, reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești, solicitând, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, efectuarea unui control de legalitate asupra Raportului de evaluare nr. x/12.04.2019 întocmit în lucrarea nr. x/01.07.2014, comunicat la data de 17.04.2019, anularea acestuia și statuarea inexistenței situației de incompatibilitate. Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant confirmând legalitatea actului administrativ contestat și înlăturând susținerile reclamantului. 6.2. Analiza motivelor de casare Recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, invocând, în primul rând, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., întrucât în dispozitivul hotărârii nu se menționează calea de atac și nici unde ar trebui depusă aceasta, devind, astfel, incidente prevederile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. Instanța de control judiciar constată faptul că prin încheierea din data de 19.02.2020, instanța de fond a îndreptat această eroare materială sub forma omisiunii, în sensul precizării termenului de recurs și unde se depune declarația de recurs. Chiar și în lipsa acestei încheieri, Înalta Curte reține că recurentul a depus recursul la instanța competentă, în termenul prevăzut de lege, prin urmare nu a suferit efectiv o vătămare care să conducă la casarea hotărârii, motivul de recurs fiind nefondat. De altfel, în ședința de dezbateri din data de 02.11.2022, recurentul-reclamant a arătat că nu mai susține acest motiv de recurs. In al doilea rând, în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de fond nu a analizat ce înseamnă "săvârșirea conflictului de interese" și de când curge termenul de prescripție de 3 ani și nu a motivat de ce în acest caz nu ar fi incidente prevederile art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2013 și nici modul de aplicare a prevederilor art. 70 din Legea nr. 163/2013 și nici nu a analizat cu prioritate legalitatea raportului de evaluare prin prisma Deciziei nr. 449/16.06.2015 a Curții Constituționale ce vizează excepția de neconstituționalitate, între altele, a prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010. Din analiza considerentelor sentinței recurate se constată că instanța de fond a analizat susținerile legate de intervenția prescripției precum și modul în care se calculează termenul de 3 ani, astfel încât critica recurentului, inclusiv cu privire la incidența Deciziei Curții Constituționale, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită. Din punct de vedere al cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Recurentul a invocat incidența prevederilor art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2013, înlăturată de instanța de fond, însă nu fără motivare cum susține recurentul, ci pentru motivul că, aceste dispoziții reglementează o situație diferită de cea ce face obiectul prezentei cause, referindu-se la un funcționar public desemnat printr-un act administrativ să reprezinte interesele statului în legătură cu activitățile desfășurate de operatori economici cu capital ori patromoniu integral sau majoritar de stat, în speță fiind vorba despre un funcționar public care a fost desemnat printr-o hotărâre a consiliului local să reprezinte interesele UAT în CA al S.C. B. S.A. Buzău, societate comercială de interes local înființată prin HCL Buzău nr. 60/28.05.1998 aflată în subordinea CL Municipiul Buzău. Înalta Curte constată însă că prin raportul de evaluare s-a reținut încălcarea art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, potrivit cu care, funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public, întrucât în perioada 01.04.2013-20.04.2016 recurentul a deținut simulat funcția publică de conducere de director executiv al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău și calitatea de membru în Consiliul de Administrație al societății B. S.A., pentru care a obținut venituri. Spre deosebire de situația reglementată de această dispoziție și în raport cu care s-a reținut starea de incompatibilitate a recurentului, Înalta Curte constată că legiuitorul a introdus în cuprinsul art. 94 din același act normativ, o dispoziție de excepție, potrivit căreia, "nu se află în situație de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2) lit a) și c), funcționarul public care: a) este desemnat printr-un act administrativ, emis în condițiile legii, să reprezinte interesele statului în legătură cu activitățile desfășurate de operatorii economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat, în condițiile rezultate din actele normative în vigoare;". Ceea ce este relevant în situația de excepție de excludere a stării de incompatibilitate a acestor categorii de funcționari este desemnarea prin act administrativ în condițiile legii, cu alte cuvinte la baza desfășurării activităților se află o decizie administrativă, textul nefăcând distincție între autoritatea emitentă, în sensul dacă trebuie să fie o autoritate publică centrală sau locală. În această situație legiuitorul a permis autorităților satului care au interese în cadrul operatorilor economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat să desemneze un funcționar public în organul deliberativ sau executiv a acestor societăți, tocmai datorită naturii juridice a capitalului sau patrimoniului, în vederea protejării intereselor publice. Când textul vorbește despre autoritățile statului nu se referă exclusiv la funcționarii publici care funcționează în administrația centrală sau la societățile de interes național, întrucât autoritatea de stat nu se exercită doar prin organele administrației publice centrale, astfel încât funcționarul public poate funcționa în cadrul unei autorități publice centrale, descentralizată sau deconcentrată sau locală ori instituție publică, iar operatorii economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de stat pot fi înființați și de autoritățile administrației publice locale. Spre deosebire de dispoziția legală reținută de intimată pentru reținerea cazului de incompatibilitate, art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, ceea ce presupune că funcționarul desfășoară acea activitate care îl plasează în situație de incompatibilitate exclusiv potrivit voinței sale, motivul de impunitate îl reprezintă tocmai desemnarea funcționarului printr-un act administrativ emis în condițiile legii, cu alte cuvinte când la baza activității sale la acești operatori economici se află o decizie administrativă a unei autorități publice pentru ca acesta să reprezinte interesele statului. În speță, este necontestat că recurentul-reclamant a fost desemnat membru al CA al B. S.A. Buzău, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Buzău nr. 107/26.07.2012, act administrativ cu caracter individual emis în baza O.U.G. nr. 109/2011, iar societatea este o persoană juridică de interes local, cu capital integral de stat, înființată prin HCL nr. 60/28.05.1998, în temeiul Legii nr. 31/1990 și O.G. nr. 88/1997. Prin urmare, în mod greșit s-a apreciat că recurentul-reclamant nu se încadrează pe dispoziția de excepție prevăzută de art. 94 alin. (2) 1 lit. a) din Legea nr. 161/2013, acesta fiind un motiv suficient pentru a se dispune anularea Raportului de evaluare, motiv pentru care instanța de control judiciar nu va mai analiza celelalte critici invocate prin declarația de recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa sentința recurată și, în rejudecare va admite contestația formulată de recurentul-reclamant A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate și va anula raportul de evaluare nr. x/12.04.2019 emis de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate. PENTRU ACESTE MOTIVE,