ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4752/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 29.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015 și comunicat la data de 10.05.2018, precum și constatarea inexistenței situației de incompatibilitate.

Prin sentința nr. 54 din data de 05 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și anulării Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015, raport comunicat la data de 10.05.2018.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în mod greșit a confirmat instanța de fond apărările intimatei-pârâte, în sensul că ar fi incidente dispozițiile art. 90 din Legea nr. 161/2003, ale cărei prevederi au fost enunțate, considerând, pe de o parte că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 2517 din C. civ. referitoare la aplicabilitatea termenului general de prescripție în sferă administrativă, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 449/16.06.2015 cu referire la prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, iar, pe de altă parte că hotărârea instanței de fond este nelegală din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, situația inspectată de pârâtă neaducând atingere imparțialității și integrității deținătorilor funcțiilor publice și supremației interesului public.

În contextul redării unor argumente considerate relevante în speță, reținute de către Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 449/16.06.2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, recurentul-reclamant a susținut că în materie civilă, care acoperă și sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ. sau, în funcție de momentul săvârșirii faptei și, implicit, a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, a arătat că potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, între termenul în care intimata-pârâtă este îndreptățită să întocmească raportul de evaluare, de trei ani de la încetarea funcției sau mandatului de autoritate, și termenul în care se prescrie atragerea răspunderii administrative, nu există identitate, impunându-se ca instanța de contencios administrativ să verifice ex officio dacă raportul de evaluare a fost realizat cu respectarea termenului de prescripție pentru atragerea răspunderii administrative, obligație neîndeplinită de către prima instanță.

Pornind de la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 449 din data de 16.06.2015 și interpretând dispozițiile art. 2517 și art. 2528 din C. civ., recurentul-reclamant a opinat în sensul că termenul de prescripție în cauză a început să curgă cel mai târziu în ultima zi în care contractul/contractele de prestări-servicii care ar fi generat starea de incompatibilitate și-a/și-au produs efectele, arătând că aceste contracte în discuție, nr. 1635/12.10.2012 și nr. 928/24.10.2013, au fost încheiate fiecare pentru o durată de un an, termenul de prescripție începând să curgă la data de 24.10.2014 și împlinindu-se la data de 24.10.2017. Prin urmare, raportul de evaluare contestat a fost întocmit la data de 08.05.2018, cu depășirea termenului de prescripție, astfel că actul administrativ atacat este nelegal.

În referire la prevederile art. 90 din Legea nr. 161/2003, pretins a fi fost interpretate și aplicate în mod eronat de către instanța de fond, recurentul-reclamant a făcut trimitere la considerentele reținute în Decizia nr. 305/2013 de către Curtea Constituțională, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a acestui text legal, susținând că instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că scopul urmărit prin instituirea incompatibilității prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost justificat de necesitatea exercitării funcției în condiții de integritate și transparență decizională.

Totodată, a evocat Decizia Curții Constituționale nr. 77/2016, evidențiind două concluzii a jurisprudenței menționate, respectiv: finalitatea urmărită de legiuitor prin instituirea regimului incompatibilității prevăzut de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost asigurarea imparțialității și integrității deținătorilor funcțiilor publice și a supremației interesului public; precum și faptul că spiritul prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 trebuie pus în aplicare de instanța judecătorească prin soluționarea acțiunii în anularea raportului de evaluare, revenind instanței sarcina de a se aplica la fiecare speță prin raportare la particularitățile acesteia.

Ca urmare, a susținut că nu orice contract din cele prevăzute la art. 90 din Legea nr. 161/2003 determină incompatibilitatea consilierului local sau județean, starea de incompatibilitate fiind generată numai dacă finalitatea urmărită de legiuitor nu a fost atinsă.

În speță, a apreciat că finalitatea urmărită de legiuitor prin instituirea incompatibilității prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost atinsă, întrucât nu a existat un beneficiu realizat de reclamant care să afecteze imparțialitatea și integritatea acestuia ori interesul public, sub acest aspect evidențiind situația de fapt referitoare la motivul încheierii contractelor de prestări-servicii și a probatoriului administrat din această perspectivă, solicitând astfel a se constata că în mod nelegal i-a respins prima instanță proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

În continuare recurentul-reclamant și-a expus criticile, justificându-le din perspectiva unor considerente de ordin teoretic ce vizează interpretarea istorico-teleologică a sintagmei "contracte comerciale", regăsită în cuprinsul prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, susținând în acest sens că legiuitorul le-a denumit comerciale pentru a evidenția interdicția consilierilor locali și județeni de a încheia, în mod direct sau indirect, contracte cu autoritățile în cadrul cărora funcționau, de pe urma cărora să realizeze profit.

Astfel, a arătat că anterior producerii faptelor care, în opinia pârâtei, atrag incompatibilitatea reclamantului, Codul comercial a fost abrogat, Legea nr. 31/1990 fiind modificată și intrând în vigoare noul C. civ.. Așadar, în legislația actuală noțiunile de "raporturi comerciale", "societate comercială" sau "contract comercial" nu mai sunt definite cum, de altfel, nici în perioada 2012-2013 nu au fost definite.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că schimbarea termenilor menționați, produsă în legislația actuală, a fost una de natură terminologică și nu una de fond, obiectivul legiuitorului fiind de a include contractele denumite "comerciale" în sfera contractelor civile. A mai susținut că, având în vedere prevederile art. 77 din Legea nr. 76/2012 referitoare la distincția "societăți comerciale"-"societăți", este evident că în sfera contractelor civile denumite anterior în legislație "contracte comerciale" nu intră liberalitățile și că din interpretarea coroborată a argumentelor și temeiurilor de drept anterioare rezultă că noțiunea de "contracte civile" care a înlocuit sintagma "contracte comerciale" include numai contractele încheiate cu scop patrimonial.

În considerarea acestor argumente, a apreciat că spiritul obligației prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu a fost încălcat, câtă vreme contractele în discuție nu au fost încheiate cu un scop patrimonial, societatea B. S.R.L. nerealizând vreun beneficiu pentru activitatea de transport al elevilor pe ruta Câmpulungeanca-Mărgăritești, revenindu-i instanței de fond obligația de a analiza cauza prin raportare la particularitățile acesteia și să conchidă astfel asupra inexistenței stării de incompatibilitate, anulând raportul de evaluare.

Față de considerentele prezentate, a solicitat instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 54/05.03.2019 și, rejudecând cauza pe fond, să dispună admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II05.03.2015, comunicat la data de 10.05.2018.

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.06.2019, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. În esență, a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză, constatând legalitatea actului administrativ contestat sub aspectul existenței stării de incompatibilitate reținute.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Cât privește contextul factual, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Raportului de evaluare nr. x/05.03.2015 întocmit de Agenția Națională de Integritate, cu consecința constatării inexistenței stării de incompatibilitate reținute.

În fapt, s-a arătat că la data de 05.03.2015, Agenția Națională de Integritate a fost sesizată de către o persoană fizică, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015, cu privire la faptul că reclamantul A., consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mărgăritești, județul Buzău, nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților întrucât deține și calitatea de administrator la S.C. B. S.R.L.

Prin raportul de evaluare contestat s-a reținut faptul că persoana verificată nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada 2012-2016, în care a exercitat mandatul de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mărgăritești, județul Buzău, au fost încheiate contractele de prestări-servicii nr. x/12.10.2012 și nr. y/24.10.2013 între Primăria comunei Mărgăritești și B. S.R.L., societate în cadrul căreia persoana evaluată deține calitatea de asociat unic și administrator, iar soția persoanei evaluate deține calitatea de administrator, încălcându-se astfel dispozițiile art. 90 din Legea nr. 161/2003.

Raportul menționat a fost contestat de către persoana evaluată, reclamantul A., fiind criticat pentru nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări a prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 și prin prisma aprecierii lacunare a presupuselor avantaje rezultate din încheierea contractelor între societatea B. S.R.L. și Primăria comunei Mărgăritești.

Soluționând contestația, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate susținerile formulate de reclamant reținând, în esență, că reclamantul a deținut în același timp calitatea de consilier local și pe cea de administrator și asociat unic al S.C. B. S.R.L., societate care a încheiat contracte de prestări-servicii cu Primăria comunei Mărgăritești, astfel că în mod corect s-a constatat în cuprinsul raportului de evaluare încălcarea interdicției prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

În esență, criticile recurentului-reclamant vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum și a dispozițiilor art. 2517 din C. civ. referitoare la aplicabilitatea termenului general de prescripție a răspunderii administrative, conform incidenței reținute prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 449 din 16.06.2015, cu referire la prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulțumit și de modalitatea în care instanța de fond a analizat și a administrat probatoriul, cu referire punctuală la necesitatea efectuării unei expertize tehnice în specialitatea contabilitate, pe care instanța de fond nu a încuviințat-o, deși partea o consideră o probă admisibilă și utilă în vederea demonstrării caracterului nepatrimonial al contractelor de prestări-servicii raportat la pretinsa lipsă a vreunui beneficiu, se impune a se preciza faptul că modul în care instanța de fond a administrat și a interpretat probele administrate, stabilind pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la criticile privind greșita interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile legale incidente și s-a pronunțat prin raportare la situația de fapt reținută în cauză.

Cu privire la critica referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează prescripția răspunderii persoanei evaluate, Înalta Curte ia act de această critică a recurentului-reclamant, însă, constată că o atare critică este dedusă judecății direct instanței de recurs, neconstituind un motiv al acțiunii sale și, cu atât mai puțin, obiect de analiză al primei instanțe.

În contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs, instanța de control judiciar reține că sub acest aspect devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru acest motiv.

Ca urmare, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentului-reclamant formulate din această perspectivă, instanța de fond constatând în mod corect legalitatea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018, analizând în acest sens actul administrativ contestat în limita criticilor de nelegalitate invocate de reclamant și în raport de particularitățile cauzei, prin prisma normelor legale incidente în cauză.

Prima instanță a reținut în argumentarea soluției pronunțate și a analizat cauza cu luarea în considerare a considerentelor Deciziei CCR nr. 774 din 15 decembrie 2016, potrivit cărora "stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanței judecătorești care, cu prilejul soluționării acțiunii formulate împotriva raportului de evaluare, analizează particularitățile fiecărei spețe, în lumina dispozițiilor legale cu incidență în materie, astfel încât soluția dispusă să corespundă scopului legii de asigurare a imparțialității, protejare a interesului social și evitare a conflictului de interese".

În aplicarea acestor dispoziții ale instanței de contencios constituțional prima instanță a reținut în mod just că starea de incompatibilitate a consilierilor locali se constată în raport cu calitatea de asociat și administrator la societăți comerciale cu capital privat, care nu pot încheia contracte comerciale de prestări servicii de către societățile comerciale cu capital privat, care nu pot încheia contracte comerciale de prestări servicii cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte sau instituțiile aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau județean respectiv. Totodată, a reținut că aceste dispoziții legale interzic în mod expres încheierea contractelor comerciale de prestări servicii de către societățile comerciale cu capital privat care au ca asociați/administratori persoane care dețin și calitatea de consilieri locali,cu instituțiile aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local.

În acest context, având în vedere că reclamantul a deținut în același timp calitatea de consilier local și pe cea de administrator și asociat unic al S.C. B. S.R.L., societate ce a încheiat contracte de prestări-servicii cu Primăria comunei Mărgăritești, prima instanță a constatat legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reținut încălcarea interdicției prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Cât privește critica recurentului-reclamant referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a existat un beneficiu realizat de către acesta, care să afecteze imparțialitatea și interesul public suprem, contractele de prestări-servicii nefiind încheiate în scop patrimonial, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată, susținerile părții formulate din această perspectivă neverificându-se în speță, fiind rezultatul propriei interpretări eronate a cadrului legislativ incident în speță.

Potrivit art. 90 din Legea nr. 161/2003, forma în vigoare în perioada de referință, "(1) Consilierii locali și consilierii județeni care au funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor ori alte funcții de conducere, precum și calitatea de acționar sau asociat la societățile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unități administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau județean respectiv ori cu societățile comerciale înființate de consiliile locale sau consiliile județene respective. (2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care funcțiile sau calitățile respective sunt deținute de soțul sau rudele de gradul I ale alesului local". La art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul a prevăzut că "Alesul local poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcție. Alesul local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secțiuni este obligat să demisioneze din una dintre funcțiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi", iar la art. 92 alin. (1) din același act normativ a prevăzut că " încălcarea dispozițiilor art. 90 atrage încetarea de drept a mandatului de ales local la data încheierii contractelor".

În cauză, se reține că în perioada 2012-2016 reclamantul A. a exercitat mandatul de consilier local al comunei Mărgăritești, județul Buzău, în aceeași perioadă exercitând și funcția de asociat unic și administrator al societății B. S.R.L., al cărei principal obiect de activitate constă în transportul terestru de călători, în acest sens fiind încheiate cu Primăria comunei Mărgăritești contractele de prestări-servicii nr. x din data de 12.10.2012 și nr. 928 din 24.10.2013, aspecte necontestate în cauză. Ceea ce contestă însă recurentul-reclamant este faptul că pârâta Agenția Națională de Integritate și, implicit, instanța de fond, au interpretat în mod greșit prevederile art. 90 din Legea nr. 161/2003 prin raportare la reținerea eronată a caracterului patrimonial a celor două contracte și a presupuselor avantaje financiare rezultate din derularea acestora.

Mai exact, pentru a susține opinia contrară, recurentul-reclamant a recurs la considerente de ordin teoretic privind interpretarea sintagmei "contracte comerciale" în referire la societățile comerciale menționate în cuprinsul textului legal în discuție. A susținut că această sintagmă a suferit modificări urmarea adoptării Legii nr. 76/2012, în sensul înlocuirii acesteia cu aceea referitoare la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, conchizând în sensul că noțiunea de contracte civile, care a înlocuit pe aceea de contracte comerciale, include numai contractele încheiate cu scop patrimonial, chestiune de natură a impune concluzia potrivit căreia nu orice contract dintre cele prevăzute la art. 90 din Legea nr. 161/2003 determină incompatibilitatea consilierului local sau județean, ci, exclusiv aceea urmărită de legiuitor, și anume existența unui profit realizat în temeiul contractelor încheiate.

Susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate, instanța de control judiciar reținând sub acest aspect că nu poate constitui cauză de înlăturare a stării de incompatibilitate împrejurarea că nu a existat un beneficiu realizat de către acesta, intenția legiuitorului în adoptarea dispozițiilor legale incidente în speță fiind aceea de a asigura transparența în exercitarea demnităților publice și combaterea corupției, independent de existența vreunui beneficiu concret.

În egală măsură, nu poate fi primită alegația părții reclamante în sensul că nu ar fi avut profit în executarea acestor contracte, dat fiind caracterul lor nepatrimonial, fiind încheiate în sprijinul comunității, respectiv pentru transportul elevilor, câtă vreme din probatoriul administrat în cauză rezultă că serviciul de transport a fost executat contra cost, în vederea obținerii prețului stipulat, rezultând că a fost achitată suma de 15.917 RON. De altfel, nici susținerea potrivit căreia serviciul de transport a fost executat la un preț minim, de 4 RON/zi, care să asigure exclusiv costul efectiv al transportului, respectiv combustibilul, nu este de natură a susține ipoteza caracterului nepatrimonial al contractului și a demonstra, implicit, nelegalitatea actului administrativ contestat.

În consecință, contrar raționamentului recurentului-reclamant, pe care nu îl împărtășește, Înalta Curte reține că voința legiuitorului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu a fost reglementarea interdicției consilierilor locali și județeni de a încheia în mod direct sau indirect contracte cu autoritățile în cadrul cărora funcționau, doar în ipoteza realizării unui profit urmarea executării acestora.

Așa cum s-a arătat, scopul legiuitorului în adoptarea dispozițiilor legale incidente în speță este acela de a asigura transparența în exercitarea demnităților publice și combaterea corupției, independent de existența vreunui folos material concret, astfel încât criticile părții recurente aduse sentinței de fond din această perspectivă vor fi înlăturate.

Totodată, se impune a se observa că regimul juridic privind incompatibilitățile este expres prevăzut de cadrul normativ incident în materie, prin interzicerea deținerii simultane a două calități expres prevăzute de lege, iar art. 90 din Legea nr. 161/2003 reglementează o situație specială de incompatibilitate, interzicând astfel semnarea unor contracte de prestări-servicii de către consilierul local, situație demonstrată în speță.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că dispozițiile art. 92 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 expuse supra, interpretate coroborat cu prevederile art. 90 și art. 91 alin. (3) din același act normativ, instituie o sancțiune specială, expres prevăzută, respectiv cea de încetare de drept a mandatului de ales local la data încheierii contractelor, în situația încălcării prevederilor art. 90, fără a se face vreo distincție în privința realizării sau nu a vreunui profit urmarea executării acestor contracte, statuând legiuitorul doar că aceste prevederi legale sunt aplicabile și în situațiile în care funcțiile sau calitățile respective sunt deținute de soțul sau rudele de gradul I ale alesului local, situație care, de asemenea, se verifică în speță, ținând cont de calitatea soției persoanei evaluate, aceea de administrator al societății S.C. B. S.R.L.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Raportul de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit de Agenția Națională de Integritate, argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii instanței de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 54 din 05 martie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.