ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5373/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat anularea rezoluției din data de 28 mai 2020 pronunțată de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare în lucrarea cu nr. x, precum si anularea rezoluției de clasare nr. 873A din 12 martie 2020 emisă in dosarul nr. x, trimiterea dosarului pentru continuarea cercetărilor, atragerea raspunderii magistratilor si repararea prejudiciului cauzat reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 69/2021 din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat următoarele critici:

Contrar celor reținute prin hotărârea primei instanțe, magistrații care au instrumentat dosarele privind plângerea penală formulată de subsemnatul la data de 12.01.2015, împotriva numiților B., C. și D. și a S.C. E. S.R.L., sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu, înșelăciune, inducere în eroare a organelor judiciare și amenințare, contrar celor reținute, și-au exercitat atribuțiile de serviciu cu rea-credinta și gravă neglijență, conducând la vătămarea drepturilor reclamantului.

În privința lipsei de motivare, apreciază că simpla menționare că din analiza documentației atașate de pârât rezultă că probele administrate în fața Inspecției Judiciare au fost complete, fără a se indica despre ce documente este vorba și despre ce probe e vorba, și simpla mențiune că nu există indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare, fără a se referi la fapta care a apreciat-o a fi abatere disciplinară, nu corespunde exigenețelor motivării hotărârii.

La fel, se face mențiunea că, criticile formulate sunt simple nemulțumiri subiective, fără însă a i se analiza punctual criticile și a se oferi motivat o soluționare pentu fiecare critică.

În concret, probele avute la dispoziție încă din anul 2015, nu au fost evaluate și coroborate între ele de către organele de anchetă, fapt ce a condus la o anchetă lapidară, în care nu s-a administrat probațiunea solicitată, fiind vorba de probe esențiale, pentru reținerea unei situații de fapt concrete și complete.

În fapt, instanța de fond nu a analizat dacă într-adevăr anchetatorii implicați, au nesocotit următoarele:

- Legea contabilității nr. 82/1991, Ordinul nr. 1753/22.11.2004 al Ministerului Finanțelor Publice, pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și pasiv;

- Legea nr. 22/18.11.1969, art. 26 alin. (1), care prevede că: "la orice predare-primire de gestiune, se execută OBLIGATORIU operațiunea de inventariere". în privința încălcării acestor dispoziții, am depus la dosar notele de ședință pentru termenul din 16.01.2021.

- Ordonanța de clasare din 29.09.2014, emisă în dosarul x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, prin care s-a constatat că "delapidarea" presupus a fi săvârșită de reclamant, nu există;

- Decizia nr. 47/R/LP din 07.04.2015 emisă în dosarul x/2015 al Tribunalului Timișoara, în care trei judecători au reținut reaua-credință a S.C. E. și au obligat a-i restitui suma încasată necuvenit de la reclamant, pe nedrept, pentru fapte nereale.

- Ordonanța de începere a urmăririi penale din 04.02.2016, emisă de IPJ Timiș în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva învinuiților B., C. și a avocatului D..

- Încheierea penală nr. 555 din 16.12.2016, dată în dosarul x/2016 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a admis plângerea subsemnatului, s-a desființat dispoziția de clasare a cauzei sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu, reținându-se că în privința acestei infracțiuni nu a intervenit prescripția răspunderii penale.

- Nu a fost soluționată cererea de extindere a urmăririi penale față de persoana juridică S.C. E. S.R.L.;

- S-a respins cererea de reluare a cerectărilor penale și de cercetare a falsului declarațiilor numitului F., cu toate că acest aspect nu mai fusese cercetat.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului investit cu soluționarea cererii de recurs, s-a fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate și a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., respectiv recurentul-reclamant a apreciat că instanța de fond nu a motivat hotărârea, precum și că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 6 din alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs în sensul că instanța de fond nu a analizat dacă procurorii de caz din dosarele penale nr. x/2016, nr. y/2016, nr. z/2015 și nr. 1078/P/2018 au nesocotit o serie de înscrisuri/probe concludente, nu sunt înemeiate.

În speță, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că partea nu a arătat, în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, ori care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde aceasta. Recurentul-reclamant s-a limitat în susținerea acestui motiv de casare că simpla mențiune că nu există indicii privind săvârșirea abateri disciplinare fără refirire la fapta apreciată ca fiind o abatere disciplinară nu corespunde exigențelor motivării.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se confirmă, instanța de fond prezentându-și în mod judicios cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., raținamentul-juridic care a stat la baza soluției pronunțate în cauză.

În aceste condiții, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentul-reclamant în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..‚ instanța de recurs le apreciază de asemenea ca fiind nefondate.

Cu privire la situația de fapt, Înalta Curte reține că, prin sesizarea petentului A. formulată în fața Inspecției Judiciare, acesta a formulat mai multe critici cu privire la modul de instrumentare de către magistrații procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și din cadrul secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție a dosarelor penale nr. x/2016, nr. y/2016, nr. z/2015 și nr. 1078/P/2018.

Înalta Curte, contrar criticilor dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, constată că instanța de fond, față de acuzațiile aduse procurorilor care au instrumentat dosarele nr. x/2016, nr. y/2016 și nr. 594/P/2015, în mod legal intimata-pârâtă a dispus prin rezoluția de clasare că nu se mai poate efectua cercetarea având în vedere incidența prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În conformitate cu prevederile art. art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004: "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită."

În speță, recurentul-reclamant a formulat acțiune disciplinară la data de 04.03.2020, iar dosarele vizate de petiția sa, dosarul nr. x/2016, nr. y/2016 și nr. 594/P/2015 az fost soluționate la datele de 30.06.2016, 28.02.2017 și 22.06.2016, astfel că în mod corect a reținut instanța de fond legalitatea rezoluției de clasare cu privire la acest aspect, respectiv al intervenirii prescripției termenului de exercitare a acțiunii disciplinare.

În aceste condiții, instanța de fond a efectuat o analiză a legalității rezoluției de clasare din perspectiva argumentelor prezentate de către reclamant în ceea ce privește modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2018 de către magistratul procuror prin raportare la abaterea disciplinară imputată, respectiv cea de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 304/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 republicată, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

În ceea ce privește definirea noțiunilor de rea credință și gravă neglijență, potrivit art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 se reține că: există rea-credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane; și există gravă neglijență atunci când judecătorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, prevede că "Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.".

Totodată, art. 45 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede că "(1) Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. (…) (4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor.".

Față de aceste prevederi legale, instanța de recurs subliniază că procedura cercetării diciplinare desfășurată în fața Inspecției Judiciare are un caracter administrativ și nu unul jurisdicțional, lipsindu-i caracterul contradictoriu cum înțelege recurentul-reclamant a se desfășura aceast procedură, din perspectiva criticilor formulate de acesta în curpinusl cererii de recurs. În concret, în procedura administrativă desfășurată de către intimata-pârâtă nu se poate efectua o nouă cercetare a probatoriului propus în dosarul penal ori o nouă cercetare a chestiunilor judiciare pe care procurorul le-a analizat în cadrul cercetării penale. Ci, în această procedură, intimata-pârâtă are posibilitatea de a analiza existența unor indicii care să confirme că activitatea procurorului s-a desfășurat rea credință sau cu gravă neglijență.

Or, în cauză în mod corect a reținut instanța de fond că administrarea și aprecierea probelor constituie un proces intelectiv, de analiză, ce ține de esența actului de cercetare penală și, respectiv de judecată și care nu poate fi cenzurat decât pe calea controlului ierarhic ori jurisdicțional, neputând face obiectul unor verificări de natură administrativă ale Inspecției Judiciare.

Din modalitatea de formularea a recursului, instanța de recurs constată că recurentul nu și-a însușit raționamentul instanței de fond conform căruia, în prezentul litigiu nu se poate desfășura o cercetare intrinsecă a cercetării penale efectuate de procuror, prin măsuri procedural penale precum reanalizarea probelor la care de altfel recurentul-reclamant face referire si prin cererea de recurs.

În speță, Înalta Curte este în acord cu opinia instanței de fond conform căreia în cadrul acțiunii disciplinare nu se poate analiza decât elementele care privesc reaua credință, ori grava neglijență a procurorului și nu aspecte care privesc o reanalizare pe fond a cercetării penale.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de fond inspectorul judiciar a dispus clasarea, apreciind că în cauză nu sunt indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, inspectorul constatând în mod temeinic și legal că nu este întrunită nici latura obiectivă, nici latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute textul de lege indicat anterior.

Înalta Curte efectuând așadar analiza criticilor sentinței recurate constată că nu se pot identifica elemente care să confirme că persoana vizată de acțiunea disciplinară se face vinovată de încălcarea prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Instanța de fond pronunțând de asemenea o hotărâre legală și temeinică.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 69/2021 din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 69/2021 din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.