ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5370/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună:

- obligarea Ministerului Finanțelor Publice la executarea obligației stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 341/2004;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 129 din 9 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată, cererea având ca obiect "obligația de a face", formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat următoarele critici:

Instanța de fond consideră în mod eronat că Ministerul Finanțelor Publice, nu are atribuții legate de obligația de plată a indemnizației reparatorii care este achitată din bugetul Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei, prin intermediul caselor județene de pensii.

În realitate, sumele aferente plății indemnizațiilor reparatorii se suportă de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei.

Sumele aferente plății indemnizațiilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004 se efectuează în limita valorii sumelor aprobate de către Ministerul Finanțelor Publice potrivit destinației stabilite prin legea specială. Autoritatea bugetară în vederea efectuării plății indemnizțiilor reparatorii în cuantum majorat aparține Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei având obligația de a solicita sumele necesare pentru plata indemnizațiilor reparatorii cu respectarea limitei creditelor bugetare aprobate.

Hotărârea nr. 129/2020 09.12.2020 statuează, în esență, că exercitarea atribuțiilor Ministerul Finanțelor Publice se poate face fără a ține seama de cadrul legislativ existent, exonerând intimatul pârât de obligația stabilită de art. 13 din Legea nr. 341/2004 dar și de art. 21 din Legea nr. 24/2000, care prevede că în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curții Constituționale în acel domeniu, jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, practica instanțelor judecătorești în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum și doctrina juridică în materie.

Recurentul susține că Ministerul Finanțelor Publice inițiază și semnează din 2010 și până în prezent un șir de acte normative care plafonează indemnizația reparatorie la nivelul anului 2010 cu încălcarea sistematică art. 21 din Legea nr. 24/2000.

Prezentarea șirului de O.G. si O.U.G.., date în vederea neaplicării Legii nr. 341/2004, pe care a făcut-o în conținutul răspunsului la întâmpinare depus la dosar în data de x/2020, este pur și simplu ignorată de către instanța de fond, deși este dovada încălcării art. 21 din Legea nr. 24/2000 și a art. 13 din Legea nr. 341/2004.

Instanța de fond reține că în răspunsul pe care recurentul-reclamant l-a primit de la Ministerul Finanțelor Publice nu sunt relevate elemente care să demonstreze excesul de putere pe care acesta l-a reclamat reclamat.

Recurentul contrar acestei opinii consideră că este relevantă pentru susținerea sa decizia nr. 444/25.06.2018 a Curții Constituționale care la paragraful 31 aliniat ultim menționează că, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile,.. nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare.

Instanța de fond subliniază că era necesar să obțină în prealabil recunoașterea temeiniciei pretențiilor sale, indicând mijlocul și cadrul procesual adecvat, pentru a putea obliga Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri pentru aplicarea generică a Legii nr. 341/2004.

Recurentul nu este de acord cu acest raționament și consideră că este consecința unei insuficiente aprecieri a probatoriului administrat în cauză.

Recurentul susține că a depus la dosar copii ale adreselor din perioada 2018-2019 pe care Secretariatului de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 le a trimis Ministerul Finanțelor Publice solicitând revenirea la modul de ca cui prevăzut de Legea nr. 341/2004 pentru indemnizațiile reparatorii.

Reprezentanții Secretariatului de Stat semnalează că s-a ajuns «la inițierea unor acțiuni în instanță de către beneficiarii Legii nr. 341/2004 împotriva Caselor de Pensii Publice, iar instanțele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 23/19.03.2018, MOF 490/14.06.2018), au statuat, în majoritatea cazurilor, obligația Statului Român de a recalcula indemnizația lunară prin aplicarea coeficientului prevăzut de Legea nr. 341/2004 prin raportare la câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale și, mai mult, plăți retroactive și penalități.

Acest text arată existența, certă unor beneficiari ai Legii nr. 341/2004 care au obținut recunoșterea temeiniciei pretențiilor și cu toate acestea, Ministerul Firianțelor Publice refuză să aloce fonduri pentru aplicarea generică a Legii nr. 341/2004. Această situație demonstrează abuzul de putere exercitat de Ministerul de Finanțe și invalidează susținerea că recunoașterea prealabilă a dreptului pretins ar duce la alocarea de fonduri pentru aplicarea legii.

Cu privire la speța dedusă judecății, concluzionează recurentul neaplicarea, în esența sa, a unor dispoziții legale privind modalități de plată deja stabilite, la care Statul s-a obligat.

Istoricul actelor normative de prorogare a termenelor, așa cum le a evidențiat, este unul semnificativ, de natură a-i leza dreptul de proprietate.

În ceea ce privește condițiile în care se analizează ca standard protecția dreptului de proprietate la CEDO, ele se circumscriu punctual principiului respectării proprietății, privarea de proprietate să fie strict determinată în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută și controlul folosinței bunurilor.

Spre deosebire de reducerile salariale din 2010, care au afectat bugetarii și care au fost considerate de CEDO ca fiind în marja de apreciere a Statului în ceea ce privește politica bugetară (a se vedea cauza Viașcu v. România) în cu totul alt mod se apreciază obligația Statului de a respecta formula de calcul editată prin legi, așa cum este cazul său și de analiza îndeplinirii acestei obligații (a se vedea Cauza Kechko v. Ucraina).

În condițiile în care există o formulă determinată, ca în cazul său, dar soluția juridică găsită este plafonarea și nu aplicarea unui coeficient de multiplicare, ea nu poate fi decât cu titlu temporar și justificat.

Niciuna dintre situațiile descrise nu poate avea o astfel de calitate.

Formula de calcul legal stabilită de Legea nr. 341/2004, care prevede că indemnizațiile reparatorii se calculează prin aplicarea coeficienților de multiplicare asupra câștigului salariat mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat sunt lipsite de eficacitate din cauza că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile ca urmare a textelor adoptate, prin care a fost plafonat cuantumul indemnizațiilor prin raportare la salariul mediu brut din anul de referință.

Dreptul de proprietate astfel determinat, prin edictarea unei formule de calcul legal stabilite, este garantat de art. 44 din Constituție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că, fără a fi abrogate dispozițiile legale cu privire la aceste drepturi s-a restrâns aplicarea acestora.

În concret, fără a avea o justificare rezonabilă și obiectivă, plata acestor indemnizații a fost plafonată prin prevederi legale succesive.

Indemnizația prevăzută de Legea nr. 341/2004 reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, asa cum a statuat si Curtea Constituțională în considerentele Deciziei 88/2013.

Or, plafonarea în mod repetat pentru perioade mari de timp, a condus la lipsirea de conținut a prevederilor Legii nr. 341/2004 care reglementează modul de determinare a indemnizațiilor.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului investit cu soluționarea cererii de recurs, s-a fixat termen de judecată

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate și a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În ceea ce privește condițiile care au dus la starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamantul A. în calitate de "Luptător pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989 - Luptător rănit" beneficiar al indemnizației de revoluționar a solicitat pe cale administrativă Ministerului Finanțelor Publice să facă aplicarea prevederilor art. 4 pct. 3 lit. e) din Legea nr. 341/2004 față de dispozițiile art. 13 pct. 1 și 2, din aceiași lege.

Cu privire la această solicitare prin adresa nr. x/24.09.2020 Ministerul Finanțelor Publice a răspuns recurentului-reclamant, aducând la cunoștința acestuia că menținerea în plată a indemnizației în perioada 2019-2021 la nivelul cuvenit în decembrie 2018 este prevăzută de art. 40 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018.

În acest context, apreciind că răspunsul intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice a fost dat cu exces de putere, a formulat cerere de chemare în judecată motivând, în esență, că Ministerului Finanțelor Publice nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de lege și nu asigură executarea drepturilor cuvenite potrivit Legii nr. 341/2004.

Așadar, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A., în calitate de "Luptător pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989 - Luptător rănit" beneficiar al indemnizației de revoluționar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la executarea obligației stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, prin raportare la prevederile art. 4 pct. 3 lit. e) din același act normativ.

În soluționarea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut în esență că Ministerului Finanțelor Publice, ca minister ce asigură implementarea programului național de guvernare în domeniul finanțelor publice, nu poate fi obligat la cererea unui beneficiar să aloce fonduri pentru aplicarea generică a unei legi, fiind necesar ca acesta să obțină în prealabil recunoașterea temeiniciei pretențiilor sale, identificând mijlocul și cadrul procesual adecvat.

Înalta Curte în analiza criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs, concentrate pe argumentul conform căruia instanța de fond apreciază în mod eronat că Ministerul FInanțelor Publice nu are atribuții legate de obligația de plată a indemnizației reparatorii care este achitată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei prin intermediul Caselor Județene de Pensii, apreciază că acestea sunt nefondate, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

În speță, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004: "Ministerele și celelalte instituții ale administrației publice centrale sunt obligate să urmărească și să asigure aplicarea prevederilor prezentei legi.", iar în conformitate cu prevederile art. 13

1

din aceeași Lege: "Sumele aferente plății indemnizațiilor pentru beneficiarii prezentei legi se suportă de la bugetul de stat, prin bugetele Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne și Serviciului Român de Informații."

Față de prevederile legale citate anterior, Înalta Curte în acord cu opinia instanței de fond apreciază că plata indemnizație de revoluționar este achitat conform legii din din bugetul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, prin intermediul caselor județene de pensii, în speță neexitând un alt text de lege, care să confere această obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

În consecință, intimatul-pârât a emis un răspuns întemeiat pe dispozițiile legale în vigoare față de cererea adresată pe cale administrativă de către recurentul-reclamant prin care solicita acordarea indemnizației de revoluționar în conformitate cu prevederile art. 4 pct. 3 lit. e) din Lega nr. 341/2004, respectiv de a i se acorda o indemnizație lunară reparatorie calculată pe baza coeficientului de multiplicare aferent, ce va fi aplicat asupra salariului mediu brut pe economie din luna anterioară celei în care se face plata.

Așadar, în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu are prin lege atribuții în zona de acordare a acestei indemnizații, ci dintr-o perspectivă mai largă are obligația de a asigura resursele financiare prin care se acoperă nevoile bugetare anuale a tuturor celorlalte ministere, recurentul-reclamant nu prezintă argumente atât de facto, cât și de legis prin care să se nedreptățit prin răspunsul emis de către acest Minister prin adresa nr. x/24.09.2020.

Înalta Curte este în acord cu raționamentul instanței de fond conform căruia intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să aloce fonduri pentru aplicarea generică a unei legi la cererea unei persoane interesate, în contextul în care legea în temeiul căreia se formulează această solicitare instituite această obligație în sarcina unor ministere expres prevăzute.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 129 din 9 decembrie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 129 din 9 decembrie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.