ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 124/2023

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 19 noiembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Pensii Publice București și Ministerul Muncii și Protecției Sociale a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Muncii și Protecției Sociale la executarea obligației stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea 341/2004 raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea 341/2004;

- obligarea pârâtei Casa Națională de Pensii Publice la executarea obligației stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea 341/2004, raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea 341/2004;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14 din 03 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată, a respins excepția lipsei obiectului, ca nefondată și a respins acțiunea, ca nefondată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Pensii Publice București și Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Împotriva sentinței civile nr. 14 din 03 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cu ignorarea vădită a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 și art. 13 CEDO. În acest sens, a invocat cauzele Kopecky împotriva Slovaciei, Bourdov împotriva Rusiei, Koufaki și Adedy împotriva Greciei, Kechko împotriva Ucrainei, Andrejeva împotriva Letoniei și Koua Poirrez împotriva Franței.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a considerat în mod eronat că plafonarea indemnizației reparatorii ce i se cuvine nu a fost realizată în mod abuziv de pârâți, ci cu respectarea dispozițiilor legale ce stabilesc acest mod de acordare a drepturilor prevăzute de Legea 341/2004. Pe cale de consecință, lipsirea de efect timp de 10 ani a Legii 341/2004 prin acte normative temporare este considerată legală.

Acesta a arătat și că indemnizația prevăzută de Legea nr. 341/2004 reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în considerentele Deciziei 88/2013.

Or, plafonarea în mod repetat pentru perioade mari de timp, a condus la lipsirea de conținut a prevederilor Legii nr. 341/2004 care reglementează modul de determinare a indemnizațiilor.

Nu în ultimul rând, a arătat că instanța de fond nu a reținut că întreg conținutul întâmpinării Ministerului Muncii și Protecției Sociale se referă la Luptătorul cu rol determinant B., iar susținerile pe care pârâtul le face în contradictoriu cu acesta într-o cauză aflată pe rolul unei alte instanțe sunt preluate după metoda copy paste și transpuse în întâmpinarea din acest dosar.

La pagina 1 din întâmpinare, reprezentanții Ministerului Muncii și Protecției Sociale consideră că i-a chemat în judecată pentru recalcularea indemnizației de gratitudine și că le-ar fi solicitat restituirea sumei rezultate din recalculare și cea primită efectiv.

Nu a solicitat recalcularea indemnizației de gratitudine pentru că nu are dreptul la așa ceva si nici nu a cerut sume restante.

Toate susținerile din așa zisa întâmpinare se referă la calitatea de Luptător cu rol determinant, ba chiar la pagina 5 reprezentantul Ministerului Muncii și Protecției Sociale apreciază că "solicitările reclamantului B. sunt lipsite de temei legal".

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 iunie 2021, intimata-pârâtă Casa Națională de Pensii Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24 iunie 2021, intimatul-pârât Ministerul Muncii și Protecției Sociale a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată criticile formulate prin cererea de recurs ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Pensii Publice București și Ministerul Muncii și Protecției Sociale, a solicitat obligarea acestora la executarea obligației stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 341/2004, întrucât are calitatea de luptăror pentru Victoria Revoluției Române din decembrie 1989-Luptăror rănit, astfel fiind îndreptățit la calcularea cuantumului indemnizației reparatorii pe care o primește în baza legii potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 341/2004 modificată.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004 recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977: "Ministerele și celelalte instituții ale administrației publice centrale sunt obligate să urmărească și să asigure aplicarea prevederilor prezentei legi".

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 341/2004: "Persoanele care au obținut titlurile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 beneficiază de o indemnizație lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienților de multiplicare ce vor fi aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata, astfel:

a) 2,00 - pentru marii mutilați;

b) 1,75 - pentru persoanele încadrate în gradul I de invaliditate;

c) 1,50 - pentru persoanele încadrate în gradul II de invaliditate;

d) 1,25 - pentru persoanele încadrate în gradul III de invaliditate;

e) 1,10 - pentru persoanele neîncadrate în grad de invaliditate."

Contrar susținerilor recurentului-reclamant privind refuzul nejustificat al intimaților-pârâți de a pune în aplicare prevederile legale anterior enunțate, instanța de recurs reține că începând cu anul 2013 indemnizația lunară datorată reclamantului a fost menținută în plată la nivelul lunii decembrie 2012 în temeiul O.U.G. nr. 84/2012, iar în anii următori au fost adoptate dispoziții legale similare, respectiv O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 9/2017, O.U.G. nr. 90/2017.

Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că plafonarea cuantumului indemnizației lunare reparatorii datorată reclamantului nu este rezultatul unei conduite nelegale a intimaților-pârâți, fiind consecința dispozițiilor legale ce stabilesc acest mod de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 341/2004.

De altfel, instanța de recurs reține că argumentele aduse de recurent și dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare de intimații-pârâți, astfel că nu pot fi verificate pe calea acțiunii de față.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi analizate de instanța de contencios administrativ cât timp conțin aspecte ce antamează neconstituționalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de autoritățile pârâte; or, asupra aspectelor de neconstituționalitate instanța nu are competența să se pronunțe, ci doar Curtea Constituțională le poate verifica în cadrul soluționării unei excepții de neconstituționalitate.

În acest context, este nefondată și critica recurentului-reclamant potrivit căreia succesiunea de acte normative adoptate în sensul plafonării valorii indemnizației reparatorii ar constitui o încălcarea a dreptului său fundamental de proprietate prevăzut de legislația CEDO și CJUE.

Instanța de control judiciar are în vedere că prevederile legale care au avut drept consecință plafonarea cuantumului indemnizației lunare reparatorii datorată reclamantului au făcut obiectul unor sesizări adresate Curții Constituționale, care a statuat că indemnizația reglementată de Legea nr. 341/2004 are un caracter reparatoriu, iar legiuitorul are deplina competență de a stabili condițiile și criteriile de acordare a acesteia, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, relevante în acest fiind Decizia nr. 193 din 2 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 iulie 2013, Decizia nr. 482 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 noiembrie 2014, Decizia nr. 419 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 3 august 2015, Decizia nr. 508 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, Decizia nr. 770 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 20 februarie 2018, Decizia nr. 151 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 16 iulie 2018, Decizia nr. 608 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 6 mai 2019, Decizia nr. 610 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 27 mai 2019 și Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2020 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2020.

Totodată, prin Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2020, care a confirmat jurisprudența anterioară enumerată mai sus, Curtea Constituțională a reținut că doar indemnizațiile "restante" ce se achită beneficiarilor Legii nr. 341/2004 constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că aceste tipuri de indemnizații au caracter reparatoriu, fără consacrare constituțională, astfel încât legiuitorul le poate acorda sau nu, dar în momentul în care a decis acordarea unor astfel de indemnizații pe o anumită perioadă are, de asemenea, dreptul de a alege frecvența și modalitatea concretă de acordare a acestora. Nefiind drepturi constituționale, legiuitorul poate opta și pentru retragerea viitoare a lor (a se vedea în acest sens art. II art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011).

De altfel, instanța de recurs constată că deciziile CEDO invocate de recurentul-reclamant au ca premisă refuzul deliberat al autorităților privind plata unor beneficii prevăzute de dispoziții legale în vigoare, or, în cauză, deși, formal, prevederile legale care instituie dreptul recurentului-reclamant la o indemnizație reparatorie sunt în vigoare, cuantumul indemnizației este plafonat. Doar în situația în care statul nu și-ar îndeplini îndatorirea de a achita sumele prevăzute de legea care își produce efectele s-ar putea ridica problema unei eventuale neconcordanțe cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește conținutul întâmpinării formulate în primă instanță de pârâtul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, care nu ar fi fost înlăturat de instanța de fond, acesta este un aspect care nu prezintă relevanță în speță, în condițiile în care judecătorul fondului a avut în vedere la soluționarea cauzei doar apărările care au legătură cu dosarul dedus judecății.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 14 din 03 martie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 14 din 03 martie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.