Decizia nr. 5328/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 43/2021 a Curții de Apel Oradea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureș, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9458 din 23.12.2020 și obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară inițiala nr. 255 a localității Apa, Județul Satu Mare, nr. top. x.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 43/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Maramureș în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a fost anulată Decizia nr. 9458/23.12.2020 emisă de pârâtă și a fost obligată pârâta să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris inițial în CF nr. x Apa și retranscris ulterior în CF x Apa, respectiv în CF x Apa; fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 43/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, un prim argument critic invocat de recurenta-pârâtă privește constatarea instanței de fond potrivit căreia "este lipsită de relevanță excepția reglementată de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, excepție având ca obiect averea fostelor parohii, la care face trimitere pârâta prin întâmpinare, întrucât în speță nu a fost aplicabilă sau aplicată o atare excepție, așa cum rezultă cu evidență din înscrierile de sub B1, B3 și B35 din C.F. nr. x Apa". Astfel, potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948, în proprietatea statului a trecut averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor cultului greco-catolic, cu excepția expresă a averii fostelor parohii. Așadar, în baza Decretului nr. 358/1948, o parte din bunurile mobile și imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea Statului Român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. Cu privire la dreptul de proprietate al solicitantei și preluarea abuzivă a imobilului solicitat, a arătat că, din analiza cărților funciare în discuție reiese fară putință de tăgadă faptul că imobilul în litigiu, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Apa, cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă, ci a intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Română din Apa, nefiind îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabila a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării. Or, potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărților funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Al doilea aspect de nelegalitate invocat privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește soluția dispusă de instanța de fond cu privire la conținutul deciziei de acordare de măsuri reparatorii. Astfel, conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, "Comisia specială de retrocedare va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială." Prin urmare Comisia specială emite o decizie prin care face doar propunere de acordare de măsuri compensatorii, iar prin soluția dispusă prima instanță s-a substituit în atribuții administrative și a încălcat principiul reparației puterilor în stat.

Apărările formulate în cauză În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de argumentele invocate de recurentă, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin Decizia nr. 9458/23.12.2020, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureș de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobile ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Ortodoxă Apa, și nu de la reclamantă. În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureș, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9458 din 23.12.2020 și obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară inițială nr. 255 a localității Apa, Județul Satu Mare, nr. top. x. Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta, care a fost obligată să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris inițial în CF nr. x Apa și retranscris ulterior în CF x Apa, respectiv în CF x Apa, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă. Prin aceste prevederi legale sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială." Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării." Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele: "Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista. Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente." În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție". În primul rând, pentru aprecierea incidenței în speță a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu. Așa cum se observă din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, înscriere din anul 1901, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părți. Astfel, imobilul în discuție (nr. top. x) a fost inițial înscris în CF nr. x Apa sub A III.2., iar conform înscrierii de sub B1, se afla în proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Apa. Ulterior, conform înscrierii de sub B3, în baza Decretului lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor și a adresei oficiului parohial ortodox român din Apa nr. 137/1949, imobilul se întabulează în favoarea Bisericii ortodoxe române din Apa. Din cuprinsul aceleiași cărți funciare (înscrierea de sub B5) rezultă că la data de 26.08.1971, în baza procesului-verbal din 25.06.1971 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al comunei Apa, imobilul se transcrie în CF nou deschis nr. 2615 în favoarea Statului Român. Imobilul a fost transcris în CF nr. x Apa, sub A1, în favoarea Statului Român, întabulat sub B1, iar ulterior, în baza Decretului nr. 409/1955, a fost transcris din nou în CF x Apa sub A2 în favoarea Ministerului de Interne, conform mențiunilor de sub B2 . Așadar, prin înscrierea de sub B3 din CF nr. x Apa, operată la data de 07.06.1949, se evidențiază deposedarea abuzivă a reclamantei de imobilul în litigiu, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia. Conform acestei înscrieri din cartea funciară, deposedarea abuzivă a reclamantei de imobilul în litigiu de către Statul Român a fost urmată de atribuirea proprietății către Bisericii ortodoxe române din Apa, în temeiul Decretului nr. 358/1948. Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție. În consecință și în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanță că în speță, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă. În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus atât în cererea de recurs, cât și în decizia contestată și în întâmpinarea formulată în dosarul de fond, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietății asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica ortodoxă română din Apa. Din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, rezultă că, din 26 august 1971 și până în prezent, asupra imobilului în litigiu este înscris dreptul de proprietate al Statului Român (Ministerul de Interne). Este adevărat că prin înscrierea de sub B3 din C.F. nr. x Beznea, operată la data de 26 august 1971, a fost întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949, fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii ortodoxe române din Apa. Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că această împrejurare nu are semnificația că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica ortodoxă română din Apa, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, așa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta. Astfel, din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza procesului-verbal din 25.06.1971, încheiat de Consiliul Popular al comunei Apa. Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1971 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietății reglementate de lege, nefiind în prezența vreunui act care să consfințească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa. Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a apreciat că Procesul-verbal din 25.06.1971, încheiat de Consiliul Popular al comunei Apa, trebuie interpretat ca fiind, în realitate, o recunoaștere a calității de proprietar a Statului Român, cel care a făcut deposedarea cultului catolic de proprietățile sale în temeiul Decretului nr. 358/1948 (în speță deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu), art. 2 alin. (1) din acest act normativ specificând că Statului Roman îi revine respectiva avere, pe care o va lua în primire imediat și care, prin intermediul unei comisii interdepartamentale doar va hotărî destinația acestei averi, putând a o atribui Bisericii Ortodoxe Române sau componentelor sale, așa cum se arată în art. 2 alin. (2) din acest act normativ. În consecință, în speță, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de aceste imobile. Biserica ortodoxă română din Apa nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege. În aceste condiții, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forța probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reținerilor primei instanțe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x și 2615 Apa se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reținut anterior, că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de formele de reparație reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. Așadar, reclamanta îndeplinește toate condițiile rezultate din conținutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparație reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării; reclamanta au fost deposedată de acest imobil în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 și până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost și este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român. În ceea ce privește critica recurentei-pârâte referitoare la forma concretă de reparație la care este îndreptățită reclamanta, cu privire la care invocă încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că este, de asemenea, nefondată. Art. 18 prevede că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății." Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (...)" Totodată, din conținutul prevederilor art. 3 alin. (6) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că, dacă retrocedarea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, pârâta va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, cum, de altfel, a solicitat și reclamanta prin cererea adresată pârâtei, respectiv de a emite o decizie prin care să dispună măsuri reparatorii prin echivalent. În aceste condiții, nu poate fi primită aprecierea recurentei în sensul că prin soluția instanței ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat, în mod corect concluzionând judecătorul fondului că respingerea de către pârâtă a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă conturează excesul de putere din partea acestei autorități publice, în sensul art. 2 lit. n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantei prin maniera de exercitare a dreptului de apreciere a acestei autorități publice), exces de putere care este înlăturat prin obligarea autorității pârâte la recunoașterea dreptului pretins de către reclamantă. Prin urmare, soluția dispusă se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și poate fi dispusă în baza art. 18 alin. (1) din același act normativ, întrucât instanța de contencios administrativ exercită un control de legalitate, având deplină jurisdicție conform acestor dispoziții legale, fără a se putea aprecia, în condițiile reținute, că în cauză instanța s-a substituit atribuțiilor administrative ale recurentei-pârâte sau ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat. În concluzie, sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanțelor factuale reținute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,