ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1540/2023

Ședința publică din data de 17 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 09.09.2021, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureș a chemat în judecată pe pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 9599 din 30.06.2021 și obligarea Comisiei speciale de retrocedare la emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris inițial în C.F. nr. x al localității Apa, jud. Satu Mare, nr. top x.

Prin sentința nr. 167/CA/2021 pronunțată la data de 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 9599/30.06.2021 emisă de pârâtă cu privire la imobilul casă cu gradină intravilan cu nr. top. x înscris în CF nr. x Apa, și a obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare, a solicitat respingerea acțiunii introductive formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Maramureș ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică se arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1)

1

și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000.

În acest sens, se arată de către recurentă că actul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și H.G. nr. 1164/2002 norme metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Precizează recurenta pârâtă că potrivit cărții funciare nr. x a localității Apa imobilul identificat cu nr. top. x a trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Apa conform încheierii nr. 410/07.06.1949, foaia B, poziția 3, iar potrivit cărții funciare nr. x a localității Apa imobilul identificat cu nr. top. x se transcrie în cartea funciară nou deschisă în favoarea Statului Român. În raport de aceste înscrisuri, cererea reclamantei a fost respinsă prin Decizia atacată nr. 9599/30.06.2021.

Invocă recurenta dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, normă juridică în temeiul căreia se susține că în proprietatea statului a trecut averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor cultului greco-catolic, cu excepția expresă a averii fostelor parohii. Așadar, o parte din bunurile mobile și imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea statului român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Afirmă recurenta că potrivit încheierii nr. 543/06.09.1949 imobilul identificat cu nr. top. x aflat la acel moment în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, persoană juridică distinctă de solicitantă, se transcrie în cartea funciară nr. x a localității Apa în favoarea Statului Român.

Prin urmare, concluzionează recurenta că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv condiția ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării de către Statul Român, în momentul preluării de către Statul Român bunul imobil respectiv se afla în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Prin cea de-a doua critică se arată de către recurentă faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938

În acest sens recurenta redă conținutul dispozițiilor art. 32 și art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, dispoziții care consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară potrivit căruia toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, și niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Susține recurenta că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabilă acesteia și nu are competența de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Decizia nr. 9599/30.06.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureș de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobil ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Română Ortodoxă, și nu de la reclamantă.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureș, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9599 din 30.06.2021 și obligarea Comisiei speciale de retrocedare la emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris inițial în C.F. nr. x al localității Apa, jud. Satu Mare, nr. top x.

Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta fiind obligată să soluționeze cererea de restituire a imobilului în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, sentință criticată de către recurentă prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste prevederi legale sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".

În primul rând, pentru aprecierea incidenței în speță a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu.

Potrivit CF x Apa, imobilul înscris sub nr. top. x, sub B1 a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Catolice Române din Apa, drept dobândit cu titlu de vânzare cumpărare.

Prin încheierea CF nr. x/1949 conform înscrierii de sub B3 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Apa, în baza Decretului-lege nr. 177/1948.

În baza adresei Ministerului Învățământului Public nr. x/1949 prin încheierea CF nr. x/1949 imobilul cu nr. top. x s-a înscris într-o nouă coală CF nr. x în favoarea Statului Român.

Prin urmare, rezultă că în intervalul de referință, până la 07.06.1949, proprietar asupra nr. top. x, casă cu gradină a fost Biserica Greco-Catolică Română din Apa, astfel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al imobilului de către reclamantă la momentul preluării.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică, și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

În acest sens, o primă observație ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, așadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcționeze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desființarea bisericii greco-catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect reclamanta din prezenta cauză și-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să soluționeze cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureș luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuție.

În consecință și în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanță că în speță, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietății asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica Ortodoxă Română.

Din încheierea CF nr. x/1949, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învățământului Public x din anul 1949.

Este adevărat că prin înscrierea anterior menționată a fost întabulat, asupra imobilului în litigiu, dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949 fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române.

Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că această împrejurare nu are semnificația că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica Ortodoxă Română, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, așa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta.

Așa cum s-a arătat, întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învățământului Public din 1949.

Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1949 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietății reglementate de lege, nefiind în prezența vreunui act care să consfințească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.

În consecință, în speță, este vorba despre o singură deposedare abuzivă în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de acest imobil.

Biserica Ortodoxă Română nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege.

În aceste condiții, nici argumentele recurentei-pârâte referitoare la dispozițiile art. 32 și art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, cu privire la forța probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară, nu pot conduce la o opinie contrară reținerilor primei instanțe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x și 2181 se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reținut anterior, că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de formele de reparație reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.

Așadar, reclamanta îndeplinește toate condițiile rezultate din conținutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării; reclamanta a fost deposedată de acest imobil în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 și până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost și este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În concluzie, sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanțelor factuale reținute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 167/CA/2021-PI din 22 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2023.