ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 874/2023

Ședința publică din data de 17 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ a Curții de Apel Oradea, la data de 9 septembrie 2021, reclamanta A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 9600 din 30.06.2021 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în echivalent pentru imobilul teren înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Apa sub nr. top. x.

Prin sentința civilă nr. 141/CA/2021 pronunțată la data de 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureș, a anulat Decizia nr. 9600/30.06.2021 și a obligat pârâta să emită o decizie ărin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială pentru imobilul teren cu nr. top. x înscris inițial în CF nr. x Apa și retranscris ulterior în CF nr. x Apa.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulată de A. ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, după o prezentare a situației de fapt, se arată că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susține de către recurenta-pârâtă că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1)

1

și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se invocă dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind cadrul normativ care creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România. În raport de aceste dispoziții legale, se susține că se retrocedează foștilor proprietari imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (…).

Soluția instanței de fond este nelegală și dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză, având în vedere faptul că, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, trebuie ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării de către Statul Român, aceasta fiind o condiție esențială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

În cauză nu este îndeplinită această condiție deoarece imobilul a cărei retrocedare se solicită nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă (intimata-reclamantă) ci a intrat în proprietatea Statului Român de la Biserica Ortodoxă Română din Apa.

Apreciază totodată ca fiind eronat considerentul instanței de fond potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română din Apa a fost o persoană juridică în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta fiind o persoană juridică de drept privat.

O altă critică vizează faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.

Susține în acest sens că, în raport de dispozițiile art. 32 coroborat cu art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte și nici un drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară este aceea regula conform căreia cuprinsul cărții funciare se consideră exact în folosul aceluia care și-a înscris un drept real în cartea funciară. În raport de aceste aspecte, solicită a se avea în vedere faptul că, Statul Român nu a preluat imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/19.01.2006 de la solicitantă, ci de la persoană juridică distinctă, al cărui drept de proprietate asupra imobilului a fost înscris în C.F. nr. x a localității Apa.

De asemenea, recurenta invocă faptul că, instanța de fond nu a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Se critică faptul că, prin sentința civilă recurată instanța de fond a obligat pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile stabilite prin lege specială.

Consideră recurenta că, în raport de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ va soluționa cererea cu care a fost învestită, aceasta putând doar, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Prin Decizia nr. 9600/30.06.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de A. de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobil ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Ortodoxă Apa, și nu de la reclamantă.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9600 din 30.06.2021 și obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară inițială nr. 255 a localității Apa, Județul Satu Mare, nr. top. x.

Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta, care a fost obligată să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris inițial în CF nr. x Apa și retranscris ulterior în CF x Apa, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste prevederi legale sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".

În primul rând, pentru aprecierea incidenței în speță a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu.

Așa cum se observă din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, înscriere din anul 1901, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părți.

Astfel, imobilul în discuție (nr. top. x) a fost inițial înscris în CF nr. x Apa iar conform înscrierii de sub B1, se afla în proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Apa.

Ulterior, conform înscrierii de sub B3, în baza Decretului lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul se întabulează în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Apa la data de 07.06.1949. În consecință, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

În acest sens, o primă observație ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, așadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcționeze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desființarea bisericii greco-catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect reclamanta din prezenta cauză și-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să soluționeze cererea formulată de A. luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului/imobilelor în discuție.

În consecință și în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanță că în speță, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietății asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica Ortodoxă Română din Apa.

Din înscrierea de sub B4 din CF nr. x Apa, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învățământului Public din 1949.

Este adevărat că prin înscrierea de sub B4 din C.F. nr. x Apa, operată la data de 6 septembrie 1949 a fost întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949 fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române din Apa.

Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că această împrejurare nu are semnificația că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica Ortodoxă Română din Apa, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, așa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta.

Așa cum s-a arătat, întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învățământului Public din 1949.

Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1949 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietății reglementate de lege, nefiind în prezența vreunui act care să consfințească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.

În consecință, în speță, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de aceste imobile.

Biserica ortodoxă română din Apa nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege.

În aceste condiții, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forța probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reținerilor primei instanțe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x și 2615 Apa se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reținut anterior, că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de formele de reparație reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.

Așadar, reclamanta îndeplinește toate condițiile rezultate din conținutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparație reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării; reclamanta a fost deposedată de acest imobil în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 și până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost și este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte referitoare la forma concretă de reparație la care este îndreptățită reclamanta, cu privire la care invocă încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că este, de asemenea, nefondată.

Art. 18 prevede că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății."

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (...)"

Totodată, din conținutul prevederilor art. 3 alin. (6) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că, dacă retrocedarea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, pârâta va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, cum, de altfel, a solicitat și reclamanta prin cererea adresată pârâtei, respectiv de a emite o decizie prin care să dispună măsuri reparatorii prin echivalent.

În aceste condiții, nu poate fi primită aprecierea recurentei în sensul că prin soluția instanței ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat, în mod corect concluzionând judecătorul fondului că respingerea de către pârâtă a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă conturează excesul de putere din partea acestei autorități publice, în sensul art. 2 lit. n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantei prin maniera de exercitare a dreptului de apreciere a acestei autorități publice), exces de putere care este înlăturat prin obligarea autorității pârâte la recunoașterea dreptului pretins de către reclamantă.

Prin urmare, soluția dispusă se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și poate fi dispusă în baza art. 18 alin. (1) din același act normativ, întrucât instanța de contencios administrativ exercită un control de legalitate, având deplină jurisdicție conform acestor dispoziții legale, fără a se putea aprecia, în condițiile reținute, că în cauză instanța s-a substituit atribuțiilor administrative ale recurentei-pârâte sau ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.

În concluzie, sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanțelor factuale reținute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 141/CA/2021 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2023.