ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5327/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur și Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă cu privire la imobilele cu nr. topo. x Hurezu Mare, constând în construcție și terenul aferent și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în natură a imobilelor menționate, iar, în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele menționate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur și Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; a fost anulată Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă și a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ținând seama de considerentele sentinței; s-au respins ca nefondate celelalte pretenții; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că, în baza Decretului nr. 358/1948, o parte din bunurile mobile și imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea Statului Român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Astfel, în mod judicios, instanța de fond a reținut faptul că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. top. x și nr. 346/2 Hurezu Mare în 4 aprilie 1967, în perioada de referință prevăzută de lege, fiind realizată de către o persoană juridică, respectiv Biserica Ortodoxă Română, însă în mod eronat, aceasta a apreciat faptul Biserica Ortodoxă Română se încadrează în categoria persoanelor juridice în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât potrivit art. 29 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice.

În opinia sa, Biserica Ortodoxă Română, deși este persoană juridică, nu este persoană juridică în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, altfel spus nu este persoană juridică de drept public, nici statul ori nicio autoritate a administrației publice centrale sau locale nu este acționar majoritar sau asociat majoritar, cum greșit a interpretat instanța de fond.

Conform Cărții funciare nr. x a localității Hurezu Mare, în anul 1967, imobilul identificat cu nr. top. x a trecut din proprietatea Bisericii Greco-Catolice în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române, persoană juridică de drept privat distinctă de Statul Român.

Așadar, din analiza cărții funciare sus-menționate reiese faptul că imobilul identificat cu nr. top. x nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Constatarea instanței, conform căreia "potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie și imobile preluate de alte persoane juridice în perioada de referință, nu numai cele preluate de Statul Român" este una nefundamentată întrucât, legiuitorul a prevăzut contrariul în mod expres.

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situație legiuitorul nu a instituit vreo excepție de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momentul preluării.

În acest context, nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a apreciat faptul că "art. 33 din Decretul nr. 115/1938 și principiul forței probante nu își găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză", întrucât înscrierea în cartea funciară a unei alte persoane juridice, respectiv Parohia Ortodoxă Română, reprezintă o probă contrară a prezumției existenței dreptului de proprietate la momentul preluării și o probă contrară a preluării abuzive.

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute.

Astfel, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile stabilite de prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, în raport de înscrierile în CF nr. x a localității Hurezu Mare din care provine topograficul în litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatelor și admiterea recursului astfel cum a fost formulat, reiterând, în esență, aspectele invocate prin memoriul de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de argumentele invocate de recurentă, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 și nr. 6873l8/C/24.01.2006, depuse la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, petentele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în calitate de centru eparhial, pentru Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur și Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare au solicitat retrocedarea imobilelor situate în satul Hurezu Mare, identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare.

Cele două cereri au fost soluționate prin Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de Comisie, prin care au fost respinse ambele cereri de retrocedare, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cu motivarea în fapt că imobilul solicitat nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur și Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare cu o cerere prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă cu privire la imobilele cu nr. topo. x Hurezu Mare, constând în construcție și terenul aferent, și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în natură a imobilelor menționate, iar în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele menționate.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulată Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă, care a fost obligată să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, ținând seama de considerentele sentinței, și care a înțeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste dispoziții legale sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Prin argumentele de ordin critic formulate, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive, întrucât, din analiza cărții funciare, în opinia sa, reiese faptul că imobilul identificat cu nr. top. x nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă, susțineri pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România:"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, conform art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială."

Art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 -Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".

Totodată, art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul nr. 177/1948, prevede că "dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului."

În primul rând, pentru aprecierea incidenței în speță a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Hurezu Mare din care provine topograficul în litigiu.

Așa cum se observă din înscrierea din CF nr. x Hurezu Mare primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părți, în cererea de recurs pârâta arătând că, în mod judicios, instanța de fond a reținut faptul că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. top. x și nr. 346/2 Hurezu Mare în 4 aprilie 1967, în perioada de referință prevăzută de lege, realizată de către o persoană juridică, respectiv Biserica Ortodoxă Română.

Astfel, din conținutul cărții funciare nr. x Hurezu Mare, mai exact al mențiunilor cuprinse sub B 1 și B 6, astfel cum au fost traduse în limba română, rezultă, fără echivoc, că imobilul având destinația de casă, curte și teren intravilan, situat în satul Hurezu Mare, comuna Supur, județul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x a localității Hurezu Mare sub nr. top. x și y, a aparținut reclamantei Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare și a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Biserica Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Prin încheierea c.F. nr. x din 4 aprilie 1967, s-a rectificat numele proprietarului de sub B 1, din acela de Biserica greco-catolică din Hurezu în acela de Parohia Ortodoxă Română.

Ulterior, imobilele au trecut în proprietatea Statului român, având destinația de școală, astfel cum rezultă din decizia atacată.

Prin urmare, se constată că la dosarul administrativ s-au depus înscrisurile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 lit. a) din H.G. nr. 1164/2002, respectiv coala C.F. nr. x Hurezu Mare.

În aceste condiții, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condiției de a face dovada dreptului de proprietate la momentul preluării, din înscrisul menționat rezultând cu evidență că imobilele în discuție fiind preluate în data de 4 aprilie 1967 de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport și argumentele recurentei în sensul că momentul preluării imobilelor a căror retrocedare se cere ar fi unul ulterior datei de 4 aprilie 1967, iar imobilul ar fi fost preluat de către Statul Român de la Biserica Ortodoxă Română din Hurezu Mare, iar nu de la solicitantă.

Din conținutul cărții funciare rezultă că imobilul a fost preluat de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare, în perioada relevantă potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, iar faptul că, ulterior preluării de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare de către Biserica Ortodoxă Română, imobilele au fost trecute în proprietatea Statului Român, este lipsit de relevanță sub aspectul legalității cererii de restituire formulate de vechiul proprietar.

Așa fiind, la data de 4 aprilie 1967, imobilele a căror retrocedare se cere au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Hurezu Mare, cu titlu de rectificare nume.

Instanța reține că, la momentul preluării, Biserica Ortodoxă Română din Hurezu Mare a fost o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Or, în speță, preluarea imobilelor a căror retrocedare se solicită a avut loc, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 2 din Decretul nr. 358/1948, antereferite, neprezentând relevanță dacă actele normative respective au fost aplicate în limitele lor sau nu, atât timp cât ele reprezintă temeiul preluării.

Totodată, Înalta Curte constată că, din actele depuse la dosar, rezultă că atribuirea imobilelor identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare s-a făcut cu titlu de rectificare nume, fără a exista vreo hotărâre a vreunei comisii interdepartamentale, și nu s-a făcut dovada vreunei despăgubiri plătite cultului Greco-catolic.

Potrivit normelor de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, reținute anterior, se prezumă ca fiind abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, efectuate în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în această ipoteză se încadrează Decretele nr. 358/1948 și nr. 177/1948, în situația în care nu s-au acordat despăgubiri.

Față de starea de fapt reținută, raportat la prevederile legale arătate, în mod corect a constatat prima instanță că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare, în 4 aprilie 1967, în perioada de referință prevăzută de lege, preluarea fiind realizată de către o persoană juridică, respectiv de către Biserica Ortodoxă Română.

Conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie și imobilele preluate de alte persoane juridice în perioada de referință, nu numai cele preluate de Statul Român, astfel că preluarea imobilului s-a efectuat din proprietatea reclamantelor, fiind vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepțiunea acestor prevederi legale.

În aceste condiții, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forța probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reținerilor primei instanțe, întrucât, interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x a localității Hurezu Mare, se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reținut anterior, că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de formele de reparație reglementate de normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

Așadar, se reține că reclamanta îndeplinește toate condițiile rezultate din conținutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparație reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării; reclamanta au fost deposedată de acest imobil în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 și până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost și este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În concluzie, sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanțelor factuale reținute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.