Decizia nr. 5254/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea deciziei nr. 23626/27.05.2020, primită în data de 11.06.2020, reanalizarea probelor depuse la dosarul cauzei și, în consecință, prin hotărârea ce o va pronunța instanța, să se dispună obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților (F.G.A) să acorde despăgubirile solicitate în cuantum de 450 de RON reprezentând daune materiale și a prejudiciului moral apreciat la valoarea sumei de 60.000 euro.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civile nr. 80 pronunțate la 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, a anulat decizia nr. 23626/27.05.2020 emisă de pârâtă și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a cererii reclamantului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 80 pronunțate la 27 ianuarie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. După expunerea istoricului speței și a legislației incidente, recurentul-pârât a menționat următoarele: - Instanța prin hotărârea pronunțată a încălcat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, întrucât nu a observat că intimatul-reclamant a formulat cererea de plata la FGA la data de 09.03.2020, in condițiile in care dreptul de creanta al acestuia s-a născut la data de 05.04.2016, iar cererea de plata trebuia formulata in maximum 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului (termen limita - 16.06.2017), cererea fiind tardiv formulată. - Instanța de fond in mod eronat invocă prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. privind începutul termenului de prescripție extinctive, în speța dedusa judecății fiind vorba de un termen de decădere. Necunoașterea asiguratorului emitent al politei RCA aparținând persoanei vinovate nu poate fi primita pentru a justifica pasivitatea intimatului-reclamant A. întrucât acest aspect reieșea din cererea de introducere. Mai mult, acest aspect putea fi lesne lămurit prin verificarea bazei de date AIDA pusa de ASF la dispoziția persoanelor interesate. - existenta unui dosar de cercetare penală nu prezinta importanta sub aspectul răspunderii civile delictuale care este antamata ca urmare a săvârșirii unor fapte de natura contravenționala privind regulile de circulație instituite prin Codul Rutier. Astfel ca răspunderea civilă și implicit angajarea răspunderii asiguratorului emitent al poliței RCA (in speța a răspunderii legala in temeiul legii 213/2015 a FGA) se poate face înainte de soluționarea dosarului penal susținerile în acest sens ale intimatului -reclamant, însușite si de instanța de judecată, fiind nefondate. În ceea ce privește însă decăderea, în momentul împlinirii termenului acesteia, se pierde însuși dreptul subiectiv din patrimoniul titularului, astfel încât acesta nu mai este în măsură să obțină realizarea pretenției sale nici pe cale de acțiune, nici pe cale de apărare. Subliniază faptul ca FGA nu este succesorul in drepturi si obligații ale asiguratorului în faliment, nu exista identitate de patrimonii intre FGA si B., iar FGA nu preia funcțiile unui asigurator față de care s-a deschis procedura insolvenței.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare în cuprinsul căreia în principal, a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că motivul de recurs vizând încălcarea normelor de drept material de către instanța de fond (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), este întemeiat și de natură să conducă la reformarea soluției pronunțate în primă instanță. În examinarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că este învestită a tranșa chestiunea tardivității formulării cererii de despăgubire de către reclamantul A., pornind de la situația de fapt rezultată din înscrisurile administrate în fața instanței de fond și verificând temeinicia raționamentului instanței de fond în a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în raport de intrarea definitivă în procedura falimentului a societății de asigurare prin hotărâre judecătorească. Pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii și a constata că reclamantul a formulat cererea de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților în termenul legal, instanța de fond a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului nu s-a născut la data producerii evenimentului rutier, 5.04.2016, întrucât nu cunoștea întinderea pagubei, ci data la 29.01.2020 când a aflat că asiguratorul este B. S.A., în raport de această dată, solicitarea de despăgubire nefiind tardiv adresată Fondului de Garantare a Asiguraților. Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări … ". Conform prevederilor art. 2199 alin. (1) din C. civ.: "Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit." Așadar, pentru a se putea naște obligația pârâtului FGA de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar, dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății de B. S.A, respectiv la data de 05.04.2016 când s-a produs evenimentul rutier, împrejurare care a atras incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în prima ipoteză. Înalta Curte constată că, deși, instanța de fond a stabilit corect situația de fapt dedusă judecății, în continuare a dezvoltat un raționament juridic greșit și, în neconcordanță cu realitatea juridică referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile în care reclamantul trebuia să formuleze cererea de plată. Curtea de Apel București a considerat că acest termen curge de la data de 29.01.2020, când reclamantul a luat la cunoștință faptul că nu poate obține repararea pagubei în procesul penal. Instanța de control judiciar nu împărtășește această opinie, iar soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material. Este adevărat că dispozițiile din C. proc. pen. reglementează faptul că "Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal" (art. 19 alin. (4) din C. proc. civ.), iar în situația în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, potrivit art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă. Însă, în speța de față, este vorba despre o procedură administrativă de plată instituită prin Legea nr. 213/2015, iar nu despre o acțiune civilă. Instanța de control judiciar apreciază că, în speța de față, dreptul de creanță ia naștere odată cu obligația asiguratorului de a plăti indemnizația de asigurare terțului păgubit, respectiv la data producerii riscului asigurat stipulat în contractul de asigurare, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 2199 alin. (1) din C. civ.. Aceasta în condițiile în care creanța la care fac referire dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este creanță de asigurări, după cum este definită de art. 4 alin. (1) din același act normativ, respectiv creanța creditorului de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. Prin urmare, dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 05 aprilie 2016, data producerii evenimentului rutier. Cum această dată este anterioară datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a societății B. (17.03.2017), termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 curge de la data de 17.03.2017 și se încheie la data de 16.06.2017. Ca urmare, după cum în mod corect s-a reținut în decizia administrativă dedusă judecății în prezenta cauză, la data depunerii cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților (09 martie 2020), reclamantul era decăzut din dreptul de a formula o asemenea cerere. În ceea ce privește susținerea intimatului-reclamant din cuprinsul cererii de chemare în judecată și întâmpinării în sensul că la data producerii evenimentului nu a cunoscut întinderea pagubei și a persoanei care răspunde de repararea ei, iar ulterior a aflat că nu va fi despăgubit în urma formării dosarului penal, sens în care toate demersurile sale sunt depuse în termen, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, întrucât la momentul evenimentului rutier persoana vinovată era cunoscută (șoferul ce a produs accidentul fiind C.), cererea de despăgubire din cadrul procesului penal nu a fost soluționată, întrucât a fost indicat un alt asigurator și partea vătămată și-a retras plângerea penală. În consecință, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile normative anterior citate, fiind fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul A. la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru achitată în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 80 din 27 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și va obliga intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,