ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5731/2022

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2020, din data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar, constatarea faptului că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA; anularea deciziei contestate nr. 24749/27.10.2020 și obligarea intimatului la plata sumei de 2.199 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 706 din 7 mai 2021, Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 706 din 7 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 2.199 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată,

În motivarea recursului se arată că între A., în calitate de asigurător, și B. S.A., în calitate de asigurat, a fost încheiat Contractul de Asigurare Casco x pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x.

La 16.09.2016, autovehiculul a fost avariat de autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea C. S.R.L, asigurat la societatea D. .

Potrivit cererii de constatare amiabilă de accident, vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autovehiculului aflat în proprietatea C. S.R.L.

În considerarea stării de fapt reținute, B. - în calitate de persoană păgubită, avea posibilitatea de a se adresa fie asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului - D., fie asigurătorului său CASCO - A.. B. a ales această din urmă variantă și astfel, în calitatea sa de asigurător CASCO și pe baza dosarului de daună, A. a achitat asiguratului său, despăgubirea aferentă prejudiciului suferit.

Cu toate acestea, având în vedere că asigurătorul RCA este cel care trebuie să acopere, în cele din urmă, prejudiciului produs din culpa asiguratului său, prin plata despăgubirii, A. s-a subrogat, în temeiul art. 2210 C. civ. 2009, în drepturile persoanei păgubite, fiind îndreptățit la recuperarea sumei plătite de la persoana vinovată de producerea accidentului și de la asigurătorul său RCA.

La 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorității de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului societății D..

În aceste condiții, în temeiul art. 2 din Legea 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, cel care are obligația plății sumei datorate de D. este FGA. Drept urmare, A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma mai sus indicată.

Prin Decizia nr. 24749/27.10.2020, FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că A. nu ar fi respectat termenul de 90 de zile de la deschiderea procedurii falimentului asigurătorului RCA de la data producerii daunei, dacă aceasta a intervenit ulterior deschiderii procedurii falimentului, termen impus de dispozițiile art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Sub un prim aspect, se arată că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare.

Astfel cum am arătat în contestație, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen.

Nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA, în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

Potrivit art. 2547 C. civ.. 2009: "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție."

Așadar, în cazul în care legea sau convenția părților nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripție.

În opinia recurentei, în mod greșit prima instanță a interpretat termenul de 90 de zile ca fiind unul de decădere, când, în realitate, acestuia trebuie să îi fie aplicabile regulile referitoare la prescripție.

În ceea ce privește termenele de prescripție, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009: "Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Așadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța, dreptul material la acțiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanța dobândită de la asiguratul său. Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existența creanței pe care acesta din urmă o avea împotriva sa.

Or, cum în speță vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la D., este evident că A. are această creanță împotriva D., creanță pe care, față de falimentul D., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Așadar, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 24749/27.10.2020, pârâtul FGA a respins cererea înregistrată sub nr. x/23.11.2019 formulată de reclamantă, apreciindu-se că a fost depusă tardiv, după împlinirea termenului indicat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Împotriva deciziei mai sus amintite a formulat contestație reclamanta, prin care a invocat că este îndreptățită la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, dat fiind faptul că termenul respectiv nu ar fi decât un termen de recomandare și oricum nu a început să curgă.

În cauză evenimentul rutier a avut loc la 16.09.2016, reclamanta achitând asiguratului său contravaloarea despăgubirii. Autorul accidentului era asigurat la D.. Deschiderea procedurii de faliment a societății D. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017, în dosarul nr. x/2016, de Tribunalul Sibiu și a devenit definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiții, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile astfel că se împlinea la data de 16.06.2017. Cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 03.11.2019.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat că cererea de plată a fost depusă la data de 03.11.2019, cu depășirea termenului de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerii definitive a hotărârii.

Recurentul nu a contestat data transmiterii cererii de plată, ci a reluat aceleași susțineri din contestație și a apreciat în continuare faptul că are dreptul de formula acțiune împotriva FGA pentru obținerea despăgubirilor.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificația de posibilitate, și nu de obligație de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurentul-reclamat a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților.

Având în vedere textele de lege sus menționate, Înalta Curte constată că temeinic și legal a fost respinsă cererea de plată, ca tardiv formulată.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și, pe cale de consecință, cererea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 706 din 07 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2022.